A fost aceasta însăși viața noastră,
cum poate fi și cum nu poate fi,
ne-am pustiit în niște cărți de versuri
și ne-am îmbogățit în doi copii.
Ne-am cunoscut în lumea literară
și mi s-a năzărit curajul să-ți
apar în cale, ca-ntre noi să curgă
cerneala virginalei voluptăți.
Eram săraci și nu aveam pe nimeni
și ne târâm sub cer cu pașii grei,
am declanșat la cununia noastră
un chef de douăzeci și cinci de lei.
Doi miri într-un subsol cu igrasie
și doi poeți răniți de ideal,
iar Tudor Ursu, prozator și meșter,
ne-a tras curent, din stradă, ilegal.
Am fost prea solidari în suferință
și prea curați, pe când eram săraci,
ca să reziste căsnicia noastră,
dar tu, Constanța Buzea, ce mai faci?
În vremurile când credeai în mine,
n-aveai îndreptățirea de-a visa,
acum speranța ta e confirmată
și s-a adeverit credința ta.
Dar,cum spuneai, în ultima scrisoare,
de-o vârstă cu copiii noștri mari,
nu ne-a rămas, din toata nebunia,
decât salutul de pe doi ghețari.
Și, totuși, eu mai aflu despre tine
chiar de la cei ce nu știau nimic,
despre iubirea și-nvrăjbirea noastră
și care-acum ne zic și ne dezic.
Copiii noștri ne împing din lume,
crescând rezumativ din amândoi,
copiii noștri sunt ca două timbre
pe ultima scrisoare dintre noi.
Înfășurați în propriile drame,
nu ne mai pot copiii ajuta,
noi suntem triști, când nu ne vede nimeni
și bem, arar, amar, câte-o cafea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează