Ar trebui să stăm mereu aici,
în rai, nestingheriți unul de altul,
să ne uităm la fluturi și furnici,
întinși pe prispa noastră din chirpici,
sub mărul care sprijină înaltul,
după-amieze-ntregi, sporovăind
cu îngerii, dați nouă să ne-ajute
să adormim când nopțile-și aprind
stelele mari ce-ncep pe cer să-și mute
locul, și-n zori de zi ne spală-n rouă
fețele moi și sufletele. Și-am simți o
poftă să batem iarăși apa-n piuă,
rugându-ne să ni se-aducă două
cărți groase și cu planșe colorate
ca să-nțelegem fiecare-n parte
ce-i aia dragoste, ce-i aia moarte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează