De ce eşti oare-atât de trist
când totul e voios?
Ţi se cunoaşte după ochi,
ai plâns, neîndoios.
“Şi chiar acum de-am lăcrimat, stingher,
mi-am plâns durerea mea,
șuvoiul lacrimilor lin
povara parcă-mi ia.”
Voioşi prietenii îţi spun:
la pieptul nostru, vin’!
Şi orişice ai fi pierdut
încrede-te deplin.
“În larma voastră, nici ghiciţi
de unde-i chinul meu.
O, nu-i ceva ce-aş fi pierdut,
de-i dorul cât de greu.”
Ci hai mai iute, fruntea sus!
Atât de tânăr eşti!
La anii tăi ai doar puteri
și-avânt să cucereşti.
“Să cuceresc aceasta, nu,
căci prea departe mi-i.
Sclipeşte-nalt şi-aşa frumos
ca steaua din tării.”
La stele n-ai ce să râvneşti;
splendoarea lor sorbim
și fermecaţi privim în sus
spre-al nopţii cer senin.
“Şi zi de zi, privesc în sus
departe, fermecat;
lăsați-mi nopţile să plâng,
cât plânsul n-a secat.”
Traducere de Maria Banuș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează