Sunt datoare unui plop bătrân
care și-a smuls frunza la plecarea ta
să nu-mi tremure în suflet până vii
și să cred o vreme că te pot uita.
Mă amenință cu ochii lui de muguri,
prinși pe ramuri ca niște altoi,
că din coaja ce-i strânsese-anume,
au să crească frunzele-napoi.
Și mă tem de trupul lui, de ochi,
dar aștept în liniștea târzie,
ca într-un regat de muguri, unde
m-ai lăsat pentru o datorie.
Și nu știu dacă vei mai veni
și nu știu de ce, dar mi se pare
că după atâta vânt și iarnă
frunzele vor tremura mai tare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează