Privesc grăbiţii nouri ce-alunecă pe zări,
topindu-se departe şi revenind întruna.
Parcă-mi trimit tăcute, nostalgice chemări,
ei, fraţii cu dreptatea, cu ziua şi cu luna.
Oceane mari de apă pe-a cerului genuni
câteodată-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapă,
revarsă altădată şi trăsnet şi furtuni -
rămân aceleaşi totuşi oceane mari de apă.
Ce chipuri prinde-n slavă al norilor convoi!
Centauri, turme, nave, creneluri de redută...
noi îi urâm când grindini revarsă peste noi,
noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sărută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează