Trăia în pădure o floare imensă care risca
s-omoare cu dragostea ei toți copacii
Și copacii-o iubeau
După miezul nopții, stejarii deveneau reptile și se târâu la tulpina ei
Frasini și plopi se-arcuiau spre-a sa vastă corolă
Și-ngălbeneau în lutul său ferigi
Era mai lucitoare decât nocturnu-amor al mării și al lunii
Mai palidă decât înalții stinși vulcani ai Terrei
Mai tristă și nostalgică decât nisipul însetat
ce-și potolește setea cu-al valului capriciu
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre turnuri
Vorbesc despre floarea pădurii, nu despre dragostea mea
Iar dacă-i atât de palidă nostalgică și suavă,
iubită de copaci și de ferigi,
ținându-mi al buzelor răsuflet,
e clar c-avem aceleași tari esențe
Am întâlnit-o într-o bună zi
- și vorbesc despre floare, nu de copaci -
prin pădurea tremurândă, pe unde-am trecut
Salut, fluture care-ai murit în petalele ei
Și ție, ferigă putrezindu-mi sufletul
Și vouă, ochilor-ferigi aproape cărbune, aproape flăcări, aproape șuvoi
Degeaba vorbesc despre floare, e totuși vorba de mine
Îngălbenit-au ferigile-n pământ, nuntindu-se cu luna
Precum timpul exact al agoniei pierdut între o-albăstrea
și-un trandafir, și înc-o perlă
Văzduhul nu-i atât de-nchis
Apare un bărbat ce numele își zice și-n fața căruia-și deschide
porțile o crizantemă, la butonieră pusă
E floarea liniștii, cea despre care vă vorbesc,
nu portul aventurilor și-nsigurării
Și rând pe rând mureau în jurul florii toți copacii
ce o hrăniră cu putregaiul morții lor
De-aceea câmpia deveni aidoma unei pulpe de fructe
Și astfel apărură orașele
Mi se-nfășoară un râu la picioare, rămânând la discreția mea,
ca un șirag salutar de imagini
O inimă, ascunsă de lume, să mai bată nu vrea și floarea se nalță
E floarea a cărei esență triumfă în timp
O floare ce-și relevă trăirea prin sterpele câmpii,
ca luna oglindindu-se în mare
și-n aerul uscat al inimilor triste
Un clește de homar stacojiu e rămas lângă oală
Soarele proiectează umbra lumânării și-a flăcării
Floarea tronează semeață în cerul de basm
Unghiile voastre, amicele mele, sunt aidoma acestor petale și roze ca ele
Pădurea murmurândă se-ntinde subteran
O inimă ca un izvor secat
Nu mai e timp, nu mai e timp de-a iubi
pentru voi cei ce treceți pe drum
Floarea pădurii a cărei poveste v-o spun e-o crizantemă
Copacii sunt morți, câmpiile verzi, orașele-apar
Armăsari călători copitele-și bat în grajduri târzii
În curând, marii cai migratori vor pleca
Orașele-și văd herghelia trecândă pe străzi
al cărui pavaj rezonează sub copite-n scântei
Câmpia-i bulversată de-această cavalcadă
Ei cozi își văluresc prin pulberi
și fornăinde nări își trec prin fața florii
Mult timp galopul prelungește umbra
Dar ce s-a întâmplat cu caii migratori
a căror trenă pătată e-un semn de suferință
Găsim uneori câte-o fosilă ciudată, pământul săpând
E una dintre-ale lor potcoave
Floarea ce i-a văzut încă-nflorește nepătată-n credință
Frunzele cresc de-a lungul tulpinii
Ferigi se aprind și se sting din ferestrele casei
Dar cum s-au transformat copacii
De ce-nflorește floarea
Vulcani! O, voi, vulcani!
Se prăbușește cerul
Și-l simt ca un abis al sufletului meu
Sunt timpuri abolite ca niște unghii rupte pe ferecarea porții
Când un țăran muri-va sub roade pîrguite
în lungul anotimp, de rezonanța gheții
ce crăpă-n ferestrele-oboselii plictisite
precum afinele pe ramuri
Apar sălbatici cai
Când unul călător se pierde în văpaie și-n lungile crevase,
ca fruntea bătrânilor pământul se-ntinde mișcător
Vin caii migratori
Când sub mesteacăn se-ntinde goală-o fată și așteaptă
Apar sălbatici cai
Apar într-un galop de sticlă sfărâmată și scârțâinde porți
Dispar într-o genune
Nicicând o șa nu le-a umbrit șira spinării, iar cerul se-oglindește-n crupe
Trec înspumând noi tencuite ziduri
Și chiciura crăpată, și putrezite fructe, și-a florii goliciune împietrită,
și lutul moale al smârcului ce se formează lent
Toate-au văzut trecând caii sălbatici
cai migratori
cai migratori
cai migratori
cai migratori
traducere - g. Cristea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează