Dacă poeții nu erau așa de proști
Și dacă așa de lenși nu erau
Lumea întreagă fericită o făceau
Pentru-a putea să-și vadă-n pace
De suferințele lor literare
Își făceau niște case galbene
Cu mari grădini în față
Și arbori plini de păzărime
Și flautriluri și-apeline
Minciuni și verzincendii
Șoimuște, sfrânciocănitoare
Și corbi micuți cu totul roșiatici
Neîntrecuți în profeții
Ar fi avut acolo jocuri mari de ape
Iluminate dinlăuntru
Ar fi avut și pești, vreo două sute
De la scorțescu pân’ la rămurescu
De la satiră până la mărgăritură
De la zărgan până la rara curulă
Și de la cupânze până la cărnăraie
Ar fi avut un aer cu totul nou
Împarfumat de-al rozelor miros
S-ar fi mâncat după dorință
S-ar fi muncit pe îndelete
La construirea unor scări
Cu forme nemaipomenite
Din scânduri fin vârstate-n mov
Și netede sub degete
Poeții-s însă-așa de proști
Că scriu să debuteze mai degrabă
Decât să pună umărul la treabă
De-aceea doar de remușcări au parte
Și-apoi rămân cu ele pân’ la moarte
Preafericiți c-au suferit atât
Cu mari discursuri sunt omagiați
Și dup-o zi uitării-s dați
De n-ar fi însă așa de leneși
În două zile ar fi uitați.
Traducere de Linda-Maria Baros
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează