Tu, Cruce, dulce jug al lui Christos,
De Tine-n veci acuma nu mai fug,
Adânc cerbicea inimi-mi plec jos
Şi sub povara Ta cerească mă înjug.
Stau să mă mîne Domnul unde-o vrea
Cu biciul Său de Duh atât de drag;
Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea
Când ştiu că brazda mântuirii trag.
(luni, 27 septembrie 1954, Bucureşti)
(despre Ion Barbu)
El, Marele El,
m-a iubit – n-am ştiut, nu m-am priceput,
îi priveam chelia (era chel
Marele El)
şi sprâncenele răzvrătite
şi ochii în patru culori
încrustaţi în orbite
şi nu ştiam, nu mă pricepeam.
(lui Edgar Allan Poe)
Când s-au aprins luminile, nimeni n-a observat.
«E-ngrozitor cât de bine văd», grăi bătrâna mătuşă.
Printre tacâmuri şi strămoşi, singur necontaminat
Valetul orb paralizase lângă uşă.
În becuri se mistuia o gală ameninţătoare
Oaspeţii au invocat iute un pretext şi-au fugit.
Au rămas în cuier patru bastoane, o pălărie tare
Şi un câine cenuşiu care nu se ştie de unde a venit.
Revelaţia se picta pe pereţi şi lucea ca mercurul
O inimă electrică duduia sub pardosea
Bătrâna mătuşă sfâşiase-n cădere velurul
Şi castelul, văzut în zare, ardea, ardea...
A ce miroase trandafirul
Care a izvorât încet,
Din trupul prăvălit de moarte
Al unui interzis poet?
A ce miroase trandafirul
Sub care au lucrat şi viermi?
Între o floare şi un vierme,
Poeţii nu mai sunt eterni.
Stăm goi de gânduri lângă groapa
Unui poet în cimitir,
El nu ne-a mai dat nici o veste,
Decât un roşu trandafir.
Cei ce-l huliră văd ei înşişi
Pământul dinspre rădăcini,
Poetul, ce trandafirează,
Nici azi n-ar vrea să facă spini.
Dar e în ordinea naturii
Şi-a lumii vii acest mormânt,
Cu trandafiri ce trag afară,
Lumini din cei ce nu mai sunt.
A ce miroase trandafirul
Care s-a ridicat încet
Spre guturaiul lumii noastre
Din inima unui poet?
Spune-o-ncet, n-o spune tare.
Iată-aceștia suntem noi.
Când e singur fiecare
sufletele nu-s în noi.
Stăm alături, eu și tu?
Sufletele noastre sunt în noi
când suntem doi.
Altfel nu.
Pe drumul furnicilor și al orbeților
Cu țâncii mintoși de mâna mă duc
Apoi coborâm sub pădure
Agățați de rădăcinile lungi.
Stelele luminoase nu se mai văd
Acolo mai e un cer dedesubt
Fetele de departe ne ajung
Cu râsul lor de pahare ciocnite.
«Să vie, să vie
Meșterul de sicrie
Din luna de afară
Cu toiagul de ceară»
Cozile lor miros a tămâie și a vin
Ghemul apelor se deșiră mereu
Doamna cea moartă ne așteaptă undeva,
Învelită în păr pân-la glezne.
Sfârşim mizeria, începem criza,
Puteam trăi şi noi cum se cuvine,
Şi omenirii-ntregi nu-i este bine,
Petrodolari plătesc pe Mona Lisa,
Ne-am dus mizeria cu demnitate,
Fără maşini, fără curent la prize,
N-aveam nimic cînd lumea avea de toate,
Azi suportăm cu ea aceleaşi crize.
Ne pregătim de douăzeci de veacuri,
De fericirea unui veşnic mâine,
N-am cunoscut fraterne ajutoare,
La boala noastră n-avea nimeni leacuri.
Nu ne-a dat nimeni pace, drepturi, pâine,
Iar la durere tot pe noi ne doare.
Suntem aşa cum ne-a făcut pământul
Şi tot pământu-n tâmple ne apasă,
Pe Strada Eminescu bate vântul
Şi-ntreabă nu ştiu ce, la el acasă.
În tâmplele de Principe nu-i pace,
El moare-n fiecare zi de toamnă
Şi-acelaşi vânt desface şi reface
Pe cei ce care însuşi îi condamnă.
Pe Strada Eminescu se mai moare
Şi frunza din pământ nu se mai scoală,
Ce toamnă! Ce delir! Ce disperare!
Şi ce hemoragie cerebrală!
Şi mâna ce-a vegheat acestea toate
Se prăbuşeşte, în paralizie,
Şi Principele, fără rost, se zbate
Şi el, de sine, mai nimic nu ştie.
Pământul strigă-n toţi ca o poreclă
Şi strigă-n el şi parcă nu încape,
Şi oamenii, ca la cules de sfeclă,
Pământul de pe mâini şi-l şterg cu ape.
E toamnă-n cer şi pân-la el în tâmple,
Pe Strada Eminescu se mai moare
Şi el, când totul stă să i se ntâmple,
Agonizează, la reanimare.
Bătrânica chircită se simți foarte bucuroasă văzând acel copil frumos, căruia fiecare îi făcea jucării și căruia toți voiau să placă, această făptură drăguță și fragilă ca și ea, ca bătrânica, și ca și ea, fără dinți și fără păr. Și se apropie de el, dorind să-i zâmbească și să-i facă gesturi plăcute, dar, copilul înspăimântat se zbătea sub mângâierile bietei femei decrepite și umplea casa cu țipetele lui.
Atunci, bătrâna se retrase în eterna ei singurătate și plângea într-un colț, zicându-și:
- Ah, pentru noi nefericitele bătrâne, a trecut vârsta când plăceam chiar și celor inocenți: și acum noi producem repulsie chiar și copilașilor pe care vrem să-i iubim.
traducere Crăciun Steluța
Doamne-al nostru, zeule de seara,
Om al trudei si-al lucrarii sfant,
De cand intra Dunarea in tara
Ni-i si noua bine pe pamant.
Gaste, pelicani, gaini si rate,
Sturioni care-o strabat invers,
Delta ei, miracol cu trei brate
Ce tin Marea Neagra-n Univers.
Doamne-al nostru, luminis de ape,
Trestiis in veci necunoscut,
Da-le apa ei sa se adape
Vitelor plecate la pascut.
O, pepenii iluminau cerul când se coceau,
Cu urmele dinţilor de iepuri în ei,
Stelele moi le muşcau, le sângerau,
Cu purpurii averse de ulei.
Lăsau amurg femeile cu struguri negri pe braţ,
Cu gesturile mâinii închizând ore şi coşuri.
Apoi, se ridicau de pe pământ,
Cu pepenii frumoşi şi aţâţaţi,
Bostănăriile ticsite de mirosuri,
Şi seara se-nchidea întunecând.
Noi ne făceam diavoli la mal de apă,
Mânjindu-ne pe trupul gol,
Misterios şi-n grabă,
Cu acel iad al apei, de nămol.
E dandana mare cu copiii mici când se-mbolnăvesc,
Că nu ştiu să spună ce-i doare, unde-i doare,
Se sting ca lumânarea, te uiţi să caşte de trei ori să le iasă sufletul,
Mamă-sa dă să-şi smulgă părul din cap, cheamă lumea,
Dar cele mai bătrâne: „Stai, fa, că trebuie să-i găsim
Junghiul".
Şi după ce-l scaldă bine, îi sparg un ou proaspăt pe piept,
Aleg gălbenuşul, şi-l tot împing cu deştiul,
Pi colo', pi colo' pe piept.
Şi unde se sparge gălbenuşul, înseamnă că e junghiul
Şi dă-i, trage copilul.
Se ia la urmă o foaie de tutun şi una de muştar, ceapă şi ulei,
Se face un bleasc
Şi se pune pe locul ăla, să tragă durerea.
Copilul atunci începe să râdă, că simte cum îi trece.
Mulţi au scăpat aşa, şi Trică şi Dorel şi Rine al Cazacăi,
Dar la unii nu vrea gălbenuşul să se spargă deloc,
Te uiţi la el că alunecă, alunecă pe piept, întorci copilul
Cu burta-n jos, îl plimbi pe şale – nimic,
Înseamnă că s-a-ncuibat moartea-n el, n-ai ce-i mai face!
Poate doar o minune, cum s-a-ntâmplat cu unul din Secuieşti
Că erau să-l îngroape, după ce-l plânseseră vreo trei zile de mort,
Şi la urmă el s-a sculat de viu.
Dar la urmă l-a uitat mumă-sa când s-a dus la secerat,
L-a uitat în prispă şi-au scăpat porcii, au dat peste el
Şi l-au mâncat.
L-au mâncat pur si simplu – ptiu! fir-aţi ai dracului,
Să mai mănânci carne de porc...
Alături de temnița, pe-o rână, pe-o coasta,
Cimitirul nostru tace, adastă,
Așteaptă sicrie sărace
Cu număr de smoala scris pe capace.
Cimitir fără iarba, doar huma
Ocolit ca o molima neagra de ciuma,
Cimitir fără poveste
Unde nu'ngenunchează neveste,
Unde mame nu plâng,
Unde nu s'aud lacrimi de mame.
Crucile strâmbe și șchioape
Vrură să fugă, să scape,
Dar numai o clipa rebele
- parca somate de santinele -
Au stat.
s'au supus,
Au ridicat mâinile în sus.
Uite, gardianul le pune în fiare
Pentru încercare de evadare !
Cât este ziua de lungă,
Vântul le număra'n dungă:
Cinci, zece, treizeci, toate la fel.
Toți deținuții prezenți la apel,
Toți aliniați pe tăpșan
Ca la inspecția domnului Prim-Gardian.
Cât este seara și umbra,
Cimitirul tainelor umbla.
Cât este noaptea de'naltă,
cimitirul tainelor tresaltă.
Când luna iese pe coame,
Crucilor parca le e foame,
Și în gropi de nămol, osândiții,
Flămânzii, lihniții, trudiții,
Cu brațele'ntinse spre lună
Cer pâine caldă și bună.
Când stelele cad fumegânde,
Crucile's haite flămânde
Și gropile șoptesc între ele în șoapte:
- Hei, mâine sau poimâine noapte,
Poate-or sosi să scrâșnească'n noroi
Și cinci sute treizeci și doi.
Sau opt sute șapte.
Erau femeile îmbrăcate cu fuste frumoase de borangic,
Ori cu fuste negre, cusute cu gogoşi de fir,
Aveau cămăşi cu mărgele
Şi pe cap cârpe, marame, care se lăsau pe spate,
Iar pe frunte se prindeau cu ace cu măciulie de argint,
Aşa, ca aluna de mare, măciulia.
Şi ele stăteau înfoiate şi încălţate cu papuci, înalţi, negri.
Se-ntindeau mesele.
Nişte blane puse pe jos, şi pe de lături lemne mai înalte
De sfat. Şi acolo fiecare îşi desfăcea şervetele
Cu ce-avea de-acasă. Scoteau ouăle roşii, ciocneau
Şi mâncau cu mămăligă.
Unele mai aveau şi păsat, cum se făcea atunci, bun.
Lăutarii se plimbau pe margine, cântând.
Toţi beau, petreceau, după aia se puneau pe joc.
Govia se făcea în deal
Şi se anunţa cu toba, să se ducă lumea.
Şi un câine pe care-l chema Gealap se învăţase,
Unde auzea toba, acolo se ducea şi el.
Toba nu bătea numai pentru petrecere.
Dar aşa se-nvăţase el,
Îi era şi lui drag la govie, că toată lumea era gătită şi veselă.
Cum din adâncimile melodiei
țâșnește o notă
care vibrează și crește și se istovește
pân-ce sfârșește în altă melodie,
așa din adâncul tăcerii
țâșnește o altă tăcere, un turn ascuțit, o sabie,
și ridicându-se crește și ne secătuiește
iar în ridicare se prăbușesc
amintiri nădejdi
minciuni mărunte minciuni uriașe
și-am vrea să țipăm și se frânge
țipătul în gâtlej:
așa sfârșim în tăcere
acolo unde tăcerile se istovesc.
Ochii tăi sunt patria fulgerului și a lacrimii,
tăcere care vorbește,
furtuni fără vânt, mare fără valuri,
păsări încarcerate, sălbăticiuni aurii și amorțite,
topazuri impure ca adevărul,
toamnă în luminișul poienii unde cântă lumina pe umărul unui arbore și unde toate frunzele
sunt păsări,
plajă pe care dimineața o găsește constelată de ochi,
coș cu fructe de foc,
minciună care se hrănește,
oglinzi ale acestei lumi, porți de dincolo,
pulsație calmă a mării la amiază,
absolut care clipește,
pustietate.
La naştere am fost un ţipăt simplu
Şi-ncet, încet am devenit cuvânt
Ca să-nteleg că dacă trece timpul
Umila şoaptă a tacerii sunt.
Ard combustibil care îmi îndreaptă
Spre altă lume cei din urmă paşi
Mai port în mine doar atât, o şoaptă
Şi bietul ei ecou sinucigaş
Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai rămas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şi scara ce o am de coborăt.
Sunt ţipete şi urlete în lume
Şi tunurile trag neruşinat
Se strigă daruri şi averi şi nume,
Şi tobele de cobdamnare bat,
Iar eu din toată forfota nedreaptă
În marele vacarm al tuturor,
Încet, încet, am devenit o şoaptă
Şi îmi amân rostirea să nu mor.
Ca într-o lampă, într-un sat de munte,
N-a mai ramas în mine gaz decât
Să mi se vadă ochii trişti în frunte
Şï scara ce o am de coborât.
Va las toate ce-au fost bune,
Dar si cele ce n-au fost,
Va las tot ce nu pot spune,
Nu mai are nici un rost.
Va las dragostea pierduta
Si tot chinul de apoi,
Gura mea nu mai saruta,
Va las dorul meu de voi.
Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.
Va las drumul catre luna
Si copacii mei stingheri,
Va las lupta mea nebuna
Pentru viata, pana ieri.
Va las lacrima cu care
Am dormit la capatai,
Va las noptile amare
Si lumina mea dintai.
Dar va las si bucuria
Si tot cerul meu de stele,
Va las singura avere,
Va las cantecele mele.
Va las gandul de pe urma
Sa va apere mereu,
Va las iarba, cerul, marea
Va las tot ce am fost eu.
Va las sufletul in palme
Azvarliti-l printre fragi
Si iertati-mi voi povara
Toti cei care mi-ati fost dragi.
Florea Ciugulea umbla-umbla de la o vreme c-o şubă mare.
Se vedea că nu fusese făcută pentru el.
Şi-l întâlneşte lelea Ioana.
Ia lelea Ioana seama şubei, şi-ncepe să se crucească.
– Mă, nene, de unde-o ai dumneata, că e a lui tica,
De l-am îngropat cu ea astă-toamnă.
Cine a avut inima aia
Să-l lase gol în tron?
Începe să plângă, se gândea
Cum o fi tremurând mortul în groapă... că ei îi făcuseră
Tot rostul...
Ăla a spus drept că-l scosese pe Păun Murgăşanu. El cu muierea
Şi-i luaseră şuba, dar începuse să cam prindă mucegai.
Au lăsat-o două, trei luni în pădure,
Atârnată, să se scuture de viermi, s-o plouă, s-o ningă,
Să se cureţe şi la urmă a îmbrăcat-o el, că-i venea bine.
A mărturisit ş-a zis bodaproste.
Nevastă-sa, Predoana, dezgropa şi ea singură, dar numai femeile.
La două-trei săptămâni săpa ca după comori şi le
Lua ce aveau mai frumos: vâlnicele de-alea frumoase,
Zăvelcile – că aşa se-ngropau, scurtecile, de li se mai zicea şi caţaveici.
Apoi cămăşile, cu boboci mari pe poale,
De veneau până la glezne...
Era modă frumoasă pe-atunci, şi prin morminte la fel,
la-ntrecere cu ce era pe-afară,
Femeile moarte foarte gătite, împopoţonate,
cu ce-aveau mai scump.
Asta a lui Ciugulea era curioasă şi-şi băga nasul
să vadă cum se mai poartă,
Cam care e pulsul modei în adânc.
Într-un sertar ascuns
Stiloul cel vechi
Deapănă amintiri.
În burduful lui
În loc de cuvinte amestecate-n cerneală
Se află acum un mare deşert
Vânturi destramă valurile nisipului
Şi toate amintirile legate de ierburi
De copaci, de ape
De iubiri şi de lacrimi
Se risipesc în bezna ungherului
În care l-am ascuns
În care l-am uitat.
Dormi, i-am spus
Cerneala e pulberea care te-acoperă
În amintire-ţi rămân
Pagini scrise, cuvinte, multe cuvinte,
Visează cer însorit sau înstelat
Şi pe mine ţinându-te la piept
Sau între degete
Croşetând poveşti
Eu visând, tu însetat de cuvinte.
În timpul vieții sale, poetul se reazimă de vreun
copac, sau mare, sau taluz, sau nor de o culoare oarecare,
o clipă, daca îi permit împrejurările.
El nu-i sudat de rătăcirea altuia.
Dragostea lui, și în-țelegerea, și
fericirea, își au echivalentul în toate locurile unde el
n-a fost, unde nu se duce niciodată, la străini pe care nu-i
va cunoaște. Când se ridica tonul îm fața lui, când e împins
către considerente făcute să rețină, dacă sunt invocate
astrele în ceea ce-l privește, el răspunde ca e din țara
de alături, din cerul care tocmai a fost înghițit.
Poetul însuflețește apoi aleargă la deznodământ.
Seara, deși păstrează pe obraji multe gropițe de
ucenic, e-un trecător politicos cel ce grăbește despărțirile
pentru a fi de față când se scoate pâinea din cuptor.
În românește de Gellu Naum
Tu mi-ai jurat la Monumentul Ciumii,
Să mori cu mine când va fi să mor,
Și eu am spus aceasta tuturor
Și te-am și înălțat în ochii lumii.
Și ți-am răspuns că vorbele deșarte
Nu pot unii pe cei ce se iubesc
Și că-i destinul nostru omenesc
Să aibă fiecare câte-o moarte.
Dar astăzi, când s-a-ntors să mă consume
Reproșul tău absurd că ne iubim,
Dar nu legal, formal și legitim,
Eu merg la Monumentul Tristei Ciume.
Și îl intreb, cu vocea mea postumă,
De nu cumva și dragostea e ciumă.
Prin Suceava, vodă Ștefan, într-o zi de primăvară,
Cu boieri bătrâni ai țării și hatmani treceau călări.
Iată-n drum, pe-o stradă strâmtă, ei p-un mort întâmpinară,
Un sărac! Nici lume-n urmă, nici măcar făclii de ceară
Și nici plâns ca la-ngropări.
Un copil ducea o cruce; și-ngânând cântarea sfântă
După el bătrânul preot vine-ncet în sfântu-i port;
Duc pe umeri patru oameni un sicriu sărac, și cântă.
Ștefan își oprește calul și de milă se-nspăimântă
Cât de singur e-acest mort!
El descalecă și-azvârle straiul ce de-argint străluce,
Unui pagi el lasă calul și s-apropie grăbit
De sicriu, și-urmând sicriul, umilit își face cruce
Și, purtând în mână coiful, după mort încet se duce
Ca dup-un amic iubit.
Sfetnicii și-oștenii țării stau mirați și n-au putere
Să-nțeleagă cine-i mortul cel necunoscut ca viu,
Văd în capul gol pe Ștefan și zdrobit ca de-o durere
Își descopăr și ei capul și s-apropie-n tăcere
Și se duc după sicriu.
Și cu guri făr de răsuflet stă mulțimea-ntâmpinată
De-acest mort urmat de Vodă și de curtea sa, pe drum;
Nici ei nu-nțeleg convoiul, dar pornesc cu el deodată,
Și mulțimi mereu s-adună spre mulțimea adunată,
Neștiind de ce și cum.
Și pe stradele Sucevei, înnorate-acum de jale,
După mortul fără nume se strecoară lungul șir
De popor, de domn și sfetnici și de-oșteni în albe zale;
Pe-un necunoscut din lume îl petrece-o lume-n cale
Spre mormântul strâmt și jalnic dintr-un colț de cimitir.
Și deasupra groapei Ștefan, cu boieri ce-l înconjoară,
Ia sicriul și-l așează pe frânghie. Și-n mormânt
Însuși el, prinzând frânghia cu alți trei, încet scoboară
Mortul în pământ, el însuși peste mort de-ntâia oară
Zvârle-o mână de pământ.
Spre popor apoi se-ntoarce: De-ați venit aici cu mine,
Nu-ntrebați ce mort e-n groapă, prieten ori dușman al meu,
Om a fost, și-n ceasul morții noi să dăm ce se cuvine
Omului. Iar unde merge, sufletu-i găsească bine
Și să-l ierte Dumnezeu!
Și-n genunchi se roagă Ștefan, iar poporu-ntreg rostește
În genunchi un Tatăl-nostru, și e sfânt murmurul lor.
Astfel codrii-și cântă psalmii, când frunzișul se clătește,
Iar deasupra lor în aer duhul Domnului plutește
Cel-atotstăpânitor.
Nu-ntrebați ce mort e-n groapă! Răsărirea unei spume
Nu e volnică: ea-și are rostul hotărât de cer!
Când tu crezi că n-ai pe nimeni, frați tu ai o-ntreagă lume,
Mila lor e Dumnezeu cel ce altfel n-are nume
Pentru cei ce plâng și pier.
Tremuri și vorbind te-neci -
Parcă stai de silă!
Vrei sa pleci! De ce să pleci?
Cât ești de copilă!
Dacă ai ceva să-mi spui,
Spune-o verde, față,
Asta e, ori asta nu-i,
Ca să știu odată.
Că ai tată cu opt boi,
Că te joci cu banii,
Că vro câțiva-n sat la noi
Te pețesc cu anii,
Că purtată-n sân te vezi
De mătuși de toate:
Spune-mi, pentru asta crezi,
Pentru asta poate?
Ori îți par eu prea sărac,
Să mă prind cu tine,
Ori nu-ți sunt de-ajuns pe plac?
Bine, fată, bine!
Când mă vezi pe drum, tu pleci,
Nu ma lași în casă -
Tot atât cât douăzeci,
Altele mă lasă.
Crezi de dor că nu mai pot
Și mi-e teamă tare
Că mă lași cu dor cu tot?
Prea te-ncrezi, îmi pare.
Spune-mi tu, când te-am rugat
Să-mpărțim cununa?
Sunt destule fete-n sat
Și-mi găsesc eu una!
Plângi? Dar am vorbit glumind.
Tu de-o lună-ntreagă
Te-ai ferit să te cuprind -
Mori de asta, dragă?
Cum zâmbești de drăgălaș!
Când oi vrea de-acuma
Să te strâng, să nu ma lași,
Dar pricepe-mi gluma!
Cu grabnicele sărituri
A sprintenei lăcuste
Apare-un cal, la cotituri.
Nechezul înspumatei guri
Speria tăcerea din păduri
Și pacea văii-nguste.
În gura văii, lângă pod
Boierii stau cu frică;
Ei par o gloată de norod,
Pe cai pitici și plini de glod
În scări temutul voievod
Cu hohot se ridică.
Strângea de frâu și tremura:
Iar calul, ud de cale,
Pământu-n loc îl frământa
Și spuma alb-o mărita
Cu sânge roș ce picura
Din strânsele zăbale.
Când vrei să-i afli, nu-i aduni!
Boieri, nu vi-e rușine?
Vă văd așa de-atâtea luni,
N-aveți acasă cai mai buni?
Ori cum? Boieri, sunteți nebuni?
Vă bateți joc de mine?
E grea ocara ce ne-o faci
Spătarul îi răspunde.
Dar țara-i suptă de haraci,
De greci nebuni și de cazaci;
Săracă țara, noi săraci,
Și cai voinici, de unde?
N-ai bani de-un cal? Ia calul meu!
Boierii-n tremurare
Dau slujbe-n gând lui Dumnezeu,
Spătarul suflă des și greu,
Se pipăie la cap mereu
Să vadă de-l mai are.
Măria ta, vorbim și noi.
Ei, las-o încurcată!
Vă văd așa de rupți și goi
De latră câinii după voi!
Sânteți boieri, ori marțafoi?
Spătare, hai odată!
Și vodă sare jos din șea,
De frâu, fugaru-și ține.
Spătaru-ngălbenit privea,
Vedea ce e, și nu vedea,
Spătarul asta n-o credea
Spătaru-n urmă vine.
Așa, jupâne, ești cinstit,
Și-al tău să fie darul.
Dar frâul nu! Mi l-am oprit
Și vodă frâul l-a smuncit
Și-apoi cu frâul a lovit
Ponciș în ochi fugarul.
Cu ochii-nchiși și fulgerat
De spaima loviturii,
Se nalță roibu-nviforat,
S-azvârle-n lături și, turbat,
Ia câmpu-n goană, îndreptat
Spre râpele pădurii.
Se duce-orbiș, fără stăpân,
Cu vuiet ca furtuna.
Boierii-ncremeniți rămân
Iar coama calului păgân
Cu barba bietului bătrân
S-amestecă, sunt una.
Boieri! Mai ziceți-mi apoi,
Că vodă nu v-ajută!
Sunteți săraci, flămânzi și goi;
Dar fiecărui dintre voi
Eu am să-i dau un cal de soi,
Că-n grajd mai am o sută!
Nici marea nu m-a mai primit, săraca,
De parcă i-aş fi fost un vitreg prunc,
Hei, dragul meu corsar, Dorel Onaca,
Găseşte-mi, tu, un golf să mă arunc.
Nu vreau decât ieşire-n marea mare,
De stând să pot tristeţea să mi-o sparg,
Peşti carnivori să aibă de mâncare,
Piraţi să-mi pună capul pe catarg.
M-am săturat să fiu cu lumea tandru,
Lumina mamei lui de cod moral.
Învaţă-mă, prietene-scafandru,
Cum să mă-ngrop în fiecare val.
Aseptică, absurdă şi sterilă
Rămâne existenţa unui sfânt,
Ci eu, învins de patimă şi milă,
Convulsia şi patima le cânt.
De zeci şi zeci de ani nu pun pe gura
Nici băuturi, nici droguri, nici tutun
Şi toţi stupizii vicioşi mă-njură,
Mă fac beţiv, isteric şi nebun.
Ei bine, mă decid să trec la fapte,
Recuperând tot vidul dindărăt,
Voi sparge stânci în fiecare noapte
Şi-n fiecare zi o să mă-mbăt.
Deschid bordel şi cârciumă, Dorele.
Fă-mi rost neapărat de-un eunuc
Şi dau servici duşmanilor, să spele
Podelele pe unde-am să mă duc.
Deşi cu mult mai important ca toate
E şcoala suferinţei s-o absolv
Şi să m-ajuţi c-un pic de libertate,
Să mă arunc în mare, într-un golf.
Eu nici nu vreau vapoare de elită,
Nici bărci, pentru amanţi rătăcitori,
Dar din pădurea lumii, adormită,
O Arcă a lui Noe să-mi cobori.
Mai am la mine-n piept destul jăratic,
Să pot în apa rece să mă scald
Şi-n lacrimile mediului acvatic,
De tot ce am iubit să-mi fie cald.
Cum nu se joacă marea de-a băltoaca,
Nici eu de-a viaţa nu pot să mă joc,
Găseşte-mi tu un golf, Dorel Onaca.
Doresc de pe pământ s-o iau din loc.
Facilitează-mi evadarea, frate,
Să pot definitiv pe mări să fug,
Să-mi facă peştii răpitori dreptate,
Dac-am trăit şi-am ars aici pe rug.
Tu înţelegi ce silă mi-e de cele
Ce mi-au distrus viaţa pe uscat?
Între pământ şi mare, la zăbrele.
Altar marin, de vină şi păcat.
Tu ai în lume camarazi şi rude,
Ca să îmbini şi nu ca să dezbini,
Dar dacă Dumnezeu te mai aude,
Durerea mea arunc-o la rechini.
Şi după nu ştiu câtă rătăcire,
Spre-a nu mă-ntoarce pe uscat în van,
Tu să trimiţi la marea mea iubire
Scheletul meu să-şi facă talisman.
Acum e, însă, vremea de plecare,
Dorele, dă scafandrilor un svunc.
Să-şi vadă fix de treburi, fiecare,
În golf, pe restul vieţii, să m-arunc.
Nu mă salva, că vreau să plec departe.
Iubirea mea trădată s-o rezolv
Şi dă-mi fatalul sprijin pentru moarte,
Oferă-mi o epavă şi un golf.
Sunt copil ca fiecare
Și mă joc mereu,
Jucăria cea mai mare
Este tatăl meu.
Și când tata nu-i acasă
Și-i altundeva
Jucăria cea frumoasă
Este mama mea.
Și când mama și cu tata
Sunt plecați de-aici
Pentru joc, să țineți seama,
Am niște bunici.
Scumpă mamă, dragă tată
Roata nu stă-n loc
Că voi fi și eu odată
Jucărie-n joc.
E-un martie aproape fără lege,
Dezmoșteniții drepturile-și cer,
Popor român, așează-ți la rever,
În loc de MĂRȚIȘOR, un chip de rege.
Și poate-ți este dat a înțelege
Acest pătat și repetat mister,
De a trăi pe harta ta, stingher,
Că ești pe mâna unor vreri betege.
Și, ca o provocare ordinară,
După atâția ani și ani,
Miroase-a pâine caldă în Balcani
Și-a MĂRȚIȘOR însângerat, în țară.
ȘI NOI, DIN PREA PUȚINII NOȘTRI BANI,
NE CUMPĂRĂM UN FIR DE TĂMÂIOARĂ.
