Nebuna - George Coșbuc

Voi o vedeţi fugind prin sat,

Cu zdrenţele şiroi,

Desculţă-n ger, cu ochii supti,

De cine rîdeţi voi?

Şi după dînsa, curioşi,

De ce fugiţi în roi?.

Ce fel de rău v-a făcut ea,

De-i faceţi rău? Scuipînd

În urma ei, o huiduiţi

Cînd iese-n drum, şi cînd

Vă vine-n prag flămîndă, voi

O bateţi înjurînd.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,

Ce mult vă cred mişei.

Dar nu! Atunci aţi fi miloşi

Cu dînsa, dragii mei.

Veniţi dar, vreau azi să vă spun

Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,

Un bucium repetat

Dă sunet, şi lătrau zăvozi;

Bărbat lîngă bărbat

Ieşea din văi, suia pe culmi

Cu groful la vînat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg

Cu sîlă-n codri dus,

Pe placul unui domn nebun!

Şi sus şi tot mai sus

Treceau, purtînd în ochi grăbiţi

Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau

În umbra de copaci,

Şi contele pe-un tînăr cal

Da frîu ca dus de draci,

Dar iată! Calul sub picior

A prins p-un biet gonaci!.

Arama potcovită-n piept

Un larg mormînt făcu,

Au stat iobagii marmor toţi,

Dar Arpad groful nu:

Zburînd pe cal, privea 'napoi

Cu rîsete, huhu!.

Luptîndu-se cu moartea, el

În pat se zvîrcolea,

Şi biata mă-sa! Vezi-o azi

Cum plînge-n hohot ea?

Acelaşi plîns, pe care-atunci

Sărmana îl plîngea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc

De traiul ei d-acum;

Dar mama voastră n-ar putea

S-ajungă oarecum

Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi

De rîs obştesc pe drum?.

Oh, leacul! unde-i? Din pămînt,

Din foc ea l-ar fi scos!

Erau săraci. Bărbatul ei,

De mult bolnăvicios,

Zăcea şi el, puteai de slab,

Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,

Pe răni al cîrpei nod,

Şi-n vatră focul stins de mult

Şi nu-i porumb în pod;

Trei zile, iar a patra zi

Doi morţi sub un prohod!.

Iar azi, cînd se trezeşte-n ea

Nelimpedele gînd

Al morţii lor, ce rîs aflaţi

În plînsul ei? Urlînd

Morteşte, biata, iat-o iar,

De zid cu fruntea dînd.

Şi vezi cum face gesturi ea,

Aşa precum în joc

Desmierzi copii? Cum rîde ea,

Ca omul în noroc?

Apoi răsare blăstămînd;

Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!

În uşa tinzii-n prag,

O desmierda ea nopţi întregi

Ca un odor pribeag.

Ea singură i-a mai rămas

Din tot ce-avuse drag.

Privindu-si fata, îi părea

Şi traiul mai domol,

Frumoasă, ca un sfînt potir

P-al schitului pristol,

Şi harnică, din ceas în ceas

Umplînd al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei

S-abate un argat:

-"Vrea domnul o cămaşă-n flori

Cu portul de la sat -

Tu, Sando, cosi cea mai isteţ,

Să mergi dar la palat! ".

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea

De patimi păgîneşti.

-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?

Turbatule ce eşti! "

Şi capul ea şi l-a zdrobit

De drugii din fereşti.

A fost prea mult! Cînd i-au adus

Pe Sanda doi argaţi,

Ea n-a mai plîns, a stat ca stan,

Cu pumnii ridicaţi,

Cu gura plină de blăstăm,

Cu ochii îngheţati.

Eşti om nebun, cînd vrei să porţi

Întreg onorul tău!

Nimic nu-i sfînt! Căci cei tari pot

Sili pe slabi la rău,

Şi domnii sunt d-aceea tari,

Căci rîd de Dumnezeu!.

Şi-aici i-a izbucnit din ochi

Plînsoarea bob de bob,

Şi jos, săcată de simţiri,

Căzu ea toată sdrob.

Domn groful, domn şi Dumnezeu,

Ei ambii rîd de rob.

Şi noi? Să rîdem înjurînd

Pe robi? De ce pe ei?

De ce nu domni? Giganţi în drept

Şi-n suflete pigmei.

Cu crucea-n mîni să-i pălmuieşti

Pe domni, ca pe mişei!