De ce iubești animalele? - Maica Tereza de Calcutta

 

Pentru că ele îți dau totul, fără să ceară.

Pentru că împotriva puterii omului înarmat, sunt lipsiți de apărare.

Pentru că sunt copii eterni. Pentru că ele nu știu ce este ura sau războiul.

Pentru ca nu stiu de bani si se consoleaza doar cu un loc unde sa scape de frig.

Pentru că se fac cunoscuți fără să spună un cuvânt,

Pentru că aspectul lor este la fel de curat ca sufletul lor.

Pentru că ele nu cunosc nici invidia, nici ranchiuna,

Pentru că iertarea este încă naturală în ei.

Pentru că știu să iubească cu loialitate .

Pentru că trăiesc fără o casă luxoasă.

De asta nu cumpără dragostea,

Ele doar așteaptă asta.

Și pentru că sunt tovarășii noștri, prieteni eterni, nimic nu ne poate despărți.

Pentru că sunt în viațăPentru asta și pentru alte o mie de lucruri, merită dragostea noastră.

Cât ai trăit - Costache Ioanid

 

Cât ai trăit ai strâns și-ai strâns 

Cum strânge de pe crengi furtuna

Și-acum te uiți cu suflet plâns 

Că toate câte ți le-ai strâns

Te lasă una câte una.

Ai vrut în lumea de nevoi 

Să-ți faci un rai, ce cutezanță

Și-acum dai totul înapoi 

Și pleci de aici cu pumnii goi, 

Iar unde pleci tu n-ai speranță.

Ai vrut să fii înconjurat 

De tot ce mângâie privirea, 

Dar vai, cu cât ai adunat, 

Cu cât de lume te-ai legat,

Cu-atât mai grea e despărțirea.

Ai vrut aici pe-acest pământ

Să-ți saturi inima flămândă,

Dar toate-aici se duc pe vânt

Iar mai încolo de mormânt

Tu nu ți-ai strâns decât osândă.

Privește dar ce ți-a rămas 

Și singur judecă-ți ființa...

Isus te cheamă, fă un pas

Și-apucă-n ultimul tău ceas,

Comoara cea de preț: căința.

Nimic nu sunt - Costache Ioanid

 

Nimic nu sunt.

Un strop de tină

În care-ai pus un bob de grâu.

Un ciob în care-ai pus lumină.

Un spin din care scoți un rău.

Nimic nu sunt.

O cupă spartă

Din care faci un heruvim.

Sunt măgărușul ce te poartă

pe drumul spre Ierusalim

...

Nimic nu sunt.

O trestie frântă

din care faci toiag de fier

O luminiță fumegândă

ce mâine fi-va stea pe cer.

Nimic nu sunt.

Dar Tu ești totul.

Și Tu Te-ai dat ca preț al meu,

Făcând din pieptul meu chivotul

ce poartă-n el pe Dumnezeu.

Clopotele - Costache Ioanid

 

I-auzi clopotele bat...

bam-bam, bim-bim...

pe sub cerul luminat...

cerul luminat...

Nu simţi oare,

frăţioare,

un fior de sărbătoare?

I-auzi, clopotele bat...

bim-bam-bam...bim, bim, bam...

Hei, bătrâne clopotar...

bam-bam, bim, bim, bam

ai tu oare-n suflet har?

Ai tu oare har?

Înţelegi tu vestea bună

ce din zări în zări răsună?

I-auzi, clopotele bat...

bim-bim-bam, bim, bim, bam.

Ele spun adevărat...

bam-bam, bim,bim,bam,

că Cristos a înviat,

da, a înviat!

Dar tu oare,

clopotare,

I-ai cerut să-ţi dea iertare?

I-auzi, clopotele bat...

bim-bam-bam,bim,bim,bam.

Bate-n ceruri cineva...

bam, bam, bim, bim, bam,

Să-I deschidem inima,

toată inima.

El oricui iertare cere

îi aduce înviere.

I-auzi, clopotele bat:

bim, bim, bam, bim, bim, bam.

Piemont - Giosue Carducci

 

Pe vârfurile crestate și sclipitoare

căpriorul sare, avalanșa tună,

ghețarul uriaș care se rostogolește prin

păduri crestate

din tăcerile revărsării albastre

vulturul iese la soare și se întinde

în rotiri târzii dizolvându-și negrul

zbor solemn.

Bună ziua, Piemont! Pentru tine azi o melodie

tristă, îndepărtată și răsunătoare, ca

cântecele epice ale oamenilor tăi buni,

curg râurile...

Boul - Giosue Carducci

 

Te iubesc, bou evlavios; un sentiment ușor

Umple de vigoare și pace inima mea,

Tu, cât de solemn ești, ca un monument

Te uiți la câmpurile libere și fertile,

Sau din jug înclinându-te mulțumit

Cu mersul agil și grăbit al omului 

El te îndeamnă și te înțepă, iar tu încetinești,

Și doar ochii tăi buni răspund.

Din nara mare umedă și neagră

Îți respiră duhul, și ca un imn fericit

Se pierde vuietul în aerul limpede

Al ochiului tău grav din interiorul austerului.

Dulceața se reflectă larg și liniștit

Divinul tăcerii verzi și simple  vorbește..

1872

Insulă - Magda Isanos

 

Mă simt în camera mea ca pe o insulă.
Seara cînd arde becul - amiază egală -
ies ploșnițele și gînduri în haina de gală.
Ca un Robinson visez departe orașul.

Mă gîndesc tot mai grăbit și sufăr
de tinerețe, ca de o boală sau dragoste.
Fereastra miroasă frumos și adie,
dreptunghiulară, ca un drapel pe-o corabie.

Bătrânul rege - Magda Isanos

 

Arborele bătrân ațipea.
multe lucruri uitase. Știa
să ridice seva, să ivească florile.
Îl supărau păsările și zorile.

Atâta cântec nu putea pricepe.
auzea pitulicea că-ncepe,
și se trezea-n lumina încă slabă:
nu-i grabă... gândea, nu-i grabă...

Dar pițigoi, botgroși și ciocârlii,
zvârlind în aer notele-argintii,
umflau gușele cu-nfocare,
cu ochii țintă spre imensul soare,

care-ncepea, la margini de pământ,
să suie pe aripile-acestui cânt.
Atunci bătrânul, deșteptat de-a bine,
simțea cu vârful vânturile line,

și-ncet, încet, de cântec legănat,
el se lăsa, ca regii, lăudat.

Din „Țara luminii", 1946

Nuntă - Magda Isanos

 

Acuma pământu-ntreg putea
mărturisi pentru noi;
ca unele văratece, luminoase ploi,
plânsul și râsul între noi plutea.

Eu eram principiul neschimbat,
Țărâna, întunericul roditor,
luna, spre care mareele tuturor
oceanelor adânci au urcat.

Tu, soarele care-aruncă-n spații
arcul superbei grații,
amintind chiar în somn mișcarea...
„Nu-mi clătina întunericul si nemișcarea”,

voiam la-nceput să strig;
și-auzii murmurul țurțureilor mici de ghiață.
Stând în lumină tremuram de frig
și nu știu cine mă chema spre viață.

Trebuia s-ascult negreșit acele porunci.
Ca si când as fi dormit pân-atunci,
priveam verdele ca un fum
al primăverii și simțeam precum

niște muguri de aripi pe umeri.
„Poți să trăiești și fără să numeri
zilele.” Glasul tău plutea
ca duhul deasupra apelor și creștea

parcă noaptea primului somn din noi...
Sunt unele văratece, luminoase ploi,
care prefac pământul și apa din temelii.
Și eram străvezii, străvezii.

Am căutat iubirea - Costache Ioanid

 

Am căutat iubirea ca patrie voioasă

ca pe-un pămînt edenic de pace troienit, 

să spun odată clipei: “Rămâi , ești prea frumoasă !”

Și-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.

Și-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic, 

să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.

Și-am spart în țăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic...

 Dar într-o primăvară, 

am întâlnit în cale deodată un drumeț.

Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară, 

o sarcină de zdrențe și cioburi fără preț.

Și totuși în privire avea un cer de taină

cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.

Și-am vrut să-i smulg povara. 

Dar am căzut cu spaimă, 

căci mult prea grea era povara Lui.

-Dar unde duci străine povara Ta ciudată, 

povara de osîndă sub care-atât Te-apleci?

am întrebat, drumețul. 

Și El mi-a spus în șoaptă :

-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…

-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea, 

dar tu pe cine cauți înnourat si crunt?

-Eu… am șoptit în silă, eu… căutam iubirea…

-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…

 

Învia-v-or voievozii - Mihai Eminescu

 

Mândri voevozi ce-nvie din a cronicelor bracuri,

Fac să tremure cetatea nedreptăților de veacuri;

Crainici resbunării suntem, ce nu poate să-ntârzie,

Prooroci mărirei dalbe a zilelor, ce vor să vie.

Dom regal cu mândre turle, a lui Neagoe tesaur,

Pe Mihai ce adunat-ai in zenitul său de aur

Si slăvit-ai a lui Radu îndoita biruință,

În a doua inviere, s-ar putea să n-ai credință?

Juni semeți, cu surle-n frunte și cu zumzet de cimpoaie,

Scutură din letargie inimile ce se-ndoaie,

Împlini-se-va destinul când sfărma-vor buzdugane

De vătafi și-armasi isbite a cetății porți dușmane.

Învia-vor voevozii, rumpând lanțuri de sclavie,

Surpând legi și privilegii de urgii, din temelie,

Și va fi stăpân Românul peste-a țărilor hotare,

Ce din vechi le străjuiește cu a doinii-nviforate.

1866

Scrisoarea tatii - Radu Gyr

 

Fiule, fiule, lungă e calea…

Ca-n basm pân’la tine sunt mări şi ţări,

trenuri, păduri, jandarmi şi ocări,

şi stele ce nu ne ştiu jalea.

DORUL DE TINE mi-aşa, ca o FURCĂ

proptită cu dinţii în beregată.

Din fundul Aiudului, ochii tăi urcă

pe cer, ca doi luceferi de piatră.

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:

şchioapeţi alături în fiare.

Aprind o văpaie la iconostas:

cad lacrimile tale din lumânare.

Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,

cu mari zornăieli să mă scoale.

– Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul, 

ferecă-mi mie gleznele goale.

Cum să-ţi strămut în carnea mea chinul?

Cum să-ţi beau, fiule, osânda toată?

Plecat peste neagra-i fântână sărată,

seca-i-aş, goli-i-aş veninul…

Uneori noaptea, maică-ta vine,

cu paşi de iarbă din ţintirim:

– Ia-ţi plânsul, bătrânule, şi haide cu mine, 

temniţa-n lacrimi adânci s-o topim…

Pentru cei mulți, și singuri, și sărmani - George Ţărnea

Fă-mi, Doamne, parte, într-un colţ de lume

Printre scaieţi, şi spini, şi bolovani,

De-o noapte jumătate - fără bani 

Şi de-o iubire-ntreagă fără nume.

Nimic mai mult nu cer şi mii de ani

Aş plămădi cu palmele, din hume,

Prin Harul Tău, o dragoste anume

Pentru cei mulţi, şi singuri, şi sărmani...

S-ajungă fiecărui şi să fie

Măcar iubire pentru toţi câţi sunt

Legaţi la snopul morţii, pe vecie.

Şi, după câte-au risipit în vînt,

Prin taina adevărului să ştie

Cum i-ai clădit odată din Cuvânt.

Ector și Andromache - Friedrich von Schiller

 

ANDROMACHE

Vrea Ector în vecie să meargă de la mine,

Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne

Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?

Cine-o-nvăța copilu-ți în vremea viitoare

S-arunce lănci și zeii Olympului s-adoare,

Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiți?

ECTOR

Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!

După bătaia cruntă dorința mea ea pleacă,

Aceste brațe apăr Pergamu-amenințat.

Și-n lupta pentru sânte a zeilor cămine

Eu cad, mântuitorul al patriei ­ și-n fine

Cobor la râul stigic de glorie urmat.

ANDROMACHE

O, n-o să mai aud eu a armelor vuire

Și fieru-ți în portale va zace-n lenevire,

Marea lui Priam viță d-eroi s-o nimici.

Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,

Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,

Colo unde amoru-ți în Lethe va muri.

ECTOR

Orice dorință-n mine, în mine-orice gândire,

Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuțire,

Dar nu și-al meu amor.

Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,

Încinge-mi a mea spadă și doliul îți lasă!

Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.

Traducerea de Mhai Eminescu

Iar fața ta e străvezie - Mihai Eminescu

 

Iar fața ta e străvezie

Ca suprafața albei ceri

Și numai ochii mari sunt turburi

De umbra negrelor dureri.

Tu, chip chinuitor de dulce,

Tu, ideal în ochii mei,

Tu, ce femeie între flori ești

Ș-o dulce floare-ntre femei.

De-ai rămânea pe veci frumoasă,

Precum te simt, precum te văz,

Ca-n părul tău cel lung și galben

Eu flori de-a verii să așez!

Dar în curând și nici o umbră

Din frumusețea ta n-ai fi ­

Trei zile numai vei fi astfel

Apoi... apoi vei putrezi.

Pământ nesimțitor și rece,

De ce iluziile sfermi?

De ce ne-arați că adorarăm

Un vas de lut, un sac de viermi?

De ce atâta vreme - Mihai Eminescu

 

După ce atâta vreme
Laolaltă n-am vorbit,
Mie-mi pare că uitarăm
Cât de mult ne-am fost iubit.

Dar acum te văd nainte-mi
Dulce, palidă cum șezi ­
Lasă-mă ca altădată
Umilit să-ngenunchez,

Lasă-mă să-ți plâng de milă,
Să-ți sărut a tale mâni...
Mânușițe, ce făcurăți
De atâtea săptămâni?

Horia - Mihai Eminescu

Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.

Eu am ­ zise-un tunet ­ suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.

Nalți suntem noi munții ­ zise-un vechi Carpat ­
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.

Maria Tudor - Mihai Eminescu

De ce cu ochii-ncremeniți sub bolte
De marmur ­ tu-l privești cu spaimă crudă?
Pândești ca leii, fruntea ta asudă
Și pumnu-ți vra mânia-i s-o dezvolte.

Secerătorul tău l-ai pus la trudă
Și snopi de viețe sunt a lui recolte;
Pentru-al lui cap ai înfruntat revolte
Și astăzi simți că strângi la piept pe-o Iudă.

Te-nalță-n cer invidia vulgară
Căci știi din lorzii junghiați a face
Lui Fabiano a mărirei scară.

Tu ești regină și astfel îți place.
Cine te vede, slab obraz de ceară,
Știind furtuna vieții tale tace.

Lectură - Mihai Eminescu

 

Stăteam seara la fereastră,
Iar stelele prin ceaţă
Cu tainică dulceaţă
Pe ceruri izvora.

Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gânduri
Şi literele-n rânduri
Prinsese a juca.

Jos lacul se-ncreţise
Sub purpură târzie
Şi valuri verzi de grâie
Se legăna pe lan.

O stea din cer albastru
Trecu a ei icoană
Din faţa apei plană
În fundul diafan…

Şi cred pe înţeleptul
Ce-l văd că-n carte zice
Că-n lume nu-i ferice,
Că toate-s năluciri…

Deodată la ureche-mi
Aud şoptind copila…
Iar vântul întoarce fila
Cu negrele gândiri.

Trei culori - Grigore Vieru

 

Străine pofte ne-au răpit

Când via dulce, când ogorul,

Dar nimeni nu a izbutit

Din piept să smulgă Tricolorul.

 

Fusese vremea mult prea cruntă

Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,

Că azi ne strângem şi la nuntă

Şi la botez cu Tricolorul.

 

Trei culori şi-o singură iubire

Românească,

Trei culori şi-o singură vorbire

Românească!

Trei culori şi-o singură credinţă

Românească,

Trei culori şi-o singură fiinţă

Românească!

 

Atât de minunat scânteie,

De crezi că de pe bolţi albastre

L-a rupt Hristos din curcubeie

Şi l-a dat românimii noastre.

 

E cald sub el ca sub o rană

Ce-a chinuit Mântuitorul,

E cald în Ţara cea Ştefană,

Ne încălzeşte Tricolorul.

Odă vântului de apus - Percy Bysshe Shelley

 

I
Vânt din Apus, sălbatic, răsuflare
A toamnei veștede, tu, care faci
Să se stârnească veștedele frunzare

Ca stafiile-n fața unui vraci -
Întunecate, galbene, lovite
De-o boală grea. O, tu, care desfaci

Și dai aripi semințelor sfrijite
Ce zac în gropi ca hoiturile-n glie;
Tu știi că zările vor fi trezite

De primăvară - soră-ți azurie
Care va podidi întreg pământul -
Cu trâmbița-i de foc, fărcând să-nvie

Miresme și culori. Căci tu ești vântul
Distrugerii și vieții. Crunt ți-e cântul !

II
Tu care poți sub bolțile adânci
Hoinarii nori ca niște frunze moarte,
Ce se târăsc în slăvi sau peste stânci

Heruvi de ploaie și de ceruri sparte,
Pe-albastra coamă-a valului tău clar,
Din marginile zării, de departe

Șuvițele furtunilor răsar
Cu părul smuls din capul unei crunte
Și aprige Menade. Vânt gropar

Al anului murind, pe-a cărui frunte
Se-nalță-o noapte grea ca un mormânt,
Boltită de puterea ta de munte,

Din al cărui văzduh de neînfrânt
Țâșni-vor flăcări, grindini, aprig vânt!

III
Tu, ce-ai trezit din visul ei de vară
Mediterana-n somn ademenită
De murmurul din apa ei prea clară

Și care, lângă-o insulă vrăjită
Vedea în vis vechi turnuri și palate
Vibrând în apa strașnic limpezită

Și doldora de alge minunate -
Tu care faci Atlanticul să geamă
Frângându-se în hăuri zbuciumate

Iar negrele păduri i se destramă
În fundurile apei, tremurând
Cuprinse de o nesfârșită teamă

Când simt al tău năpraznic glas vibrând, -
Auzi, auzi oceanele gemând!

IV
De-aș fi o frunză moartă, sau de-aș fi
Un nouraș plăpând, să zbor cu tine;
Un val de-aș fi, ca să mă-ndupleci și

Împărtășind puterea ta cu mine,
Să-mi dai din libertatea ta o parte;
De-aș fi măcar copil, să-ți mai pot ține

Tovărășie-n zboruri avântate,
Ca-n vremea când mi se părea firesc
Să te întrec spre ceruri depărtate;

N-aș mai veni la tine să cerșesc
Cum fac acum. Ridică-mă ușor
Ca pe un val sau frunză. Mă sfârșesc.

Povara timpului a frânt din zbor
Un frate-al tău: semeț, cutezător!

V
Fă-mă, ca și pădurea, lira ta !
Ni-s frunzele la fel de căzătoare.
Puternicul tău dangăt va lua

Din amândoi tomnatice și clare,
Adânci și grave tonuri. Duh cumplit,
Fii duhul meu ! Năvalnică suflare !

Alungă-mi gândurile ce-au murit,
Ca frunze veștede prin univers,
Ca să grăbească noul Răsărit !

Și-mprăștie-mi, prin vraja ăstui vers,
Cuvintele - scântei, ca să se-aștearnă
Profetic lângă- al oamenilor mers,

Cu zvon de goană. Când e iarnă-afară
Mai poate fi departe primăvara?

Unui prieten ieșit din închisoare - Percy Bysshe Shelley

Prietene, când lacrimile-mi vin
În ochi și inima îmi bate tare
De-o bucurie care pare chin, -
În glasul tău găsesc îmbărbătare.
Îți mulțumesc. Tiranul să-și păstreze
Cătușele și plânsul. Să turbeze
Văzându-te cum te ridici, mai darnic
Din temnița în care-a vrut zadarnic
Să-ți lege sufletul care desleagă
Din lanțuri grele omenirea-ntreagă.

Poemul este închinat ziaristului și criticului Leigh Hunt (1784 - 1859), editorul ziarului ”The Examiner”, arestat în repetate rânduri de autoritățile engleze.

Traducerea de Petre Solomon

Stihuri scrise la deznădejde (II) - Percy Bysshe Shelley

 

Cu alge verzi invesmantata;
Cum se topeste-n raze-o stea,
Arunca valuri, maniata.
Stingher pe plaja-mpurpurata,
Vad apele cum nasc lumina
Si melodie cadentata.
Ar fi o muzica divina
Dac-as simti vreo inima cu-a mea vecina.

Laurii calpi și laurii adevărați - Percy Bysshe Shelley

 

”Tu cine ești, trufaș ce pângărești

Cununa, doar poeților sortită – 

În timp ce ca o lună-n cer pălești?

Să nu te-atingi de frunza cuvenită

Puținilor aleși, care-au pătruns

În minunata veșniciei lume:

Ești unul din mulțimea fără nume”.

”Prietene”, – trufașul mi-a răspuns, –

Eu port un laur calp, și deși pare 

Strălucitor, nu-i ca acela care

L-ncunună pe Milton. Roua lui 

E-o otravă, iar nădejdile ce cresc

La umbra lui, sunt flori de care spui 

Că mor din clipa-n care înfloresc”.

Publicat postum, 1821

Traducerea de Petre Solomon