O, Doamne - Vasile Posteucă

O, Doamne, azi te simt atât de-aproape...

de ce nu te-am văzut aşa şi ieri?

Mi se lăsase noaptea pe ploape,

și-ngenuncheasem trudnic sub poveri.

Era'ntre noi un nesfârşit de ape...

Acum Te văd în lucruri, în icoane,

în zâmbetul Mariei către Prunc,

în râsetul mulţimii pe maidane;

acesta eşti Tu: „hic et nunc”

în toţi. În mii de milioane...

Te-am fost văzut odată la'nceput.

Vorbeam de Tine ca de-un dor, de-o foame,

ce m'a ţinut în iarnă şi-am zăcut; 

și Te cântam pe nesfârşite game

de cer, de răzvrătire şi de lut...

Dar chipul Tău a prins să se destrame...

pe urmă noaptea, Doamne. Prin deşert...

și plânsetul şi deznădejdea. Drumul,

spre-acelaş loc al inimii, incert,

Pe care mi-l acoperise fumul

și negrele păcate cu duiumul...

și când era să cad ai spus: „te iert”…

jertfește-mă de-acuma, ca pe-un ied.

De-acuma merg cu Tine Doamne. Cred...

dar merg numai în orele când şed...