O noapte în pădure - Duiliu Zamfirescu

Peste codri varsă luna

clarul feței visătoare,

luminând ca-ntotdeauna

taina apei din izvoare.

Unda se oprește-n maluri

și se umflă, se ridică,

crește, geme, bate-n valuri

și deodată se despică.

Se desface apa-n două,

iese-o zână din bolboacă

cărei ramurile plouă

sărutări de promoroacă.

Rîd stejarii, fioroșii,

scot din flori mirezme teii,

ies din veacuri Făt-Frumoșii

și din cremene ies zmeii.

Mura tremură pe viță,

ard din aripi licuricii,

vin zmeriți către Domniță

uriașii și piticii:

Sâsâilă și Gânganul

vin călări pe râși de munte,

Caragață căpitanul

pe-un haram cu corn în frunte;

Badea Vulpe din Straoane

vine în olac cu coadă,

bate patru lighioane

de gândești că le deznoadă;

Ursu, vameș de prisacă,

ține hîțele lui slabe:

scoate sabia din teacă

și salută-n două labe.

Vin cu toții, mic și mare,

și purtând la coifuri mâna,

stau la front în nemișcare,

așteptând să treacă Zâna.

Zâna trece plutitoare

în lumina albăstrie,

legănându-și pe izvoare

scurta ei călătorie.

Și cum trece și se duce

ca o stea pe valea vremii,

ies voinicii la răscruce

din versetele poemii:

Făt-Frumos Cercel-Palincă

sare jos dintr-o poveste,

bate malul din opincă

și se-nchină la neveste.

Măriuța, bibilica,

se spășește de rușine:

i-a-nlemnit gurița frica

și-a uitat să se închine;

Gândiroarea dadă Uță

stă.c-o labă sub bărbie,

scrisă-n chip de pisicuță

gata de călugărie;

Magdalina, găinușa,

numa-n horbotă de pene,

își mlădie-n voaluri gușa

tremurând ușor din gene.

Doamna Clara lui Kir Vulpe

din olacu-i vrea să sară...

ce picior! Și ce mai pulpe!

Ah! zglobie doamnă Clară!...

Dar deodată printre ranguri

șopăitul încetează;

toți ascultă: patru granguri

imnul Zânei modulează.

După dânșii tot poporul

își înalță către Zână

rugăciunea sa și dorul

cum îi vine la-ndemână:

Ciripesc în somn copacii

visul lor d dimineață;

înstrunează pitpalacii

cobzele de prin fâneață;

Lângă vrabia cochetă

stă mierloiul în picioare

îndrugându-i din flașnetă

dorul lui de zburătoare,

Pelicanii în jabouri,

barza-n "doamnă preoteasă",

rândunelele din nouri,

pitulicile din leasă;

Lume veche, lume nouă,

totu-i viers, parfum și floare;

dintr-o picură de rouă

soarbe o privighetoare.

Pune-n scorburi vântul strună

doina-n ea să se alinte;

cântă tot, văzduhul sună

hramul învierii sfinte.

Lună, tu, ce ieși din vremuri

și plutești peste abisuri,

cum de luminezi și tremuri

fața gândului de visuri?

Raza ta, lucind ușoară,

pune-n mintea-mi fermecată

amintiri de-odinioară,

parc-am mai trăit odată.

Unde, când, sub ce domnie?

Pe ce văi de Himalaya?

Cine-o crede? Cine-o știe

decât fața ta, bălaia?

Tivoli, 1898 august