Nu anii trec, ci sufletul încearcă
uitarea pentru a se ține minte
și nu ne naștem, nu murim, ci parcă
ne tot zidim ființa prin cuvinte.
Atât de gingaș se înclină floarea
spre-o fulguire-a gândului ce suie,
tu nu o simți și nu poți ști că starea
i-a dat nuanța verde-amăruie.
Și orice gând al nostru în natură
simțit e și văzut e la culoare
de-această frunză, fluture, făptură,
de-aceste-alcătuiri nevorbitoare.
De-aceea dacă este drept poetul
cu-atât îi stau mai multe în putere
și firea s-o preschimbe cu încetul,
și să renască iarăși tot ce piere.
De-aceea când a fost să i se-ntâmple
vreun rău voit, clipa căzu fatală,
căci locu-i cu nimica nu se împle
și veacuri zeci cerut-au socoteală.
Nu anii trec, ci tu de duci din soartă,
nu tu rămâi, ci-o parte-a ta mai bună,
o taină ce prin lume te mai poartă
și scapără ca aurul sub lună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează