Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,
Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
știind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
cu greu m-aş mai fi întors vreodată.
Aşa voi povesti cu un suspin
cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
și asta mi-a schimbat viaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează