Petre Țutea despre omul creștin

 

Omul e un animal care se roagă la ceva. Caută un model ideal. Și uneori nimerește, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal și succesiunea modelului din el sunt creștinii. Creștinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filozofic, monist, dualist, sau pluralist. Creștinismul este pur și simplu. Despre creștinism, Bergson spune că noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamănă cu aerul. Noi suntem creștini fără să vrem. Și când suntem atei suntem creștini: că respirăm creștinismul cum respirăm aerul.

Emil Cioran despre citit

Citește zi și noapte, rătăcind prin spaima veacului, și nu uita că lectura suplinește oricând opiul. Cărțile trebuiesc înghițite ca prafurile adormitoare. Nimeni nu citește pentru a ști, ci pentru a uita.

Platoul - Nina Cassian

Părea că niciodată nu voi putea s-ating

severa piatră sură cu vârful ca de zinc

spre care brazii veșnici tindeau fără s-ajungă.

Căsca alături râpa cu gura ei prelungă

iar - foarfeci negri - corbii tăiau văzduhul pur.

Era atâta taină și liniște-mprejur

încât uitam aproape că am un chip și-un nume

și auzeam doar vântul cum suflă peste lume,

din aula-nălțimii, sălbatic și ursuz.

Părea că niciodată nu voi ajunge sus.

 

…Dar am ajuns. Și piscul din urmă întrecându-l,

din nou aflai ’nainte-mi, nespus de blând, pământul…

Mulțumire - Robert Frost

Fericit este omul, şi numai el fericit va fi,

Care poate numi ziua de astăzi propria lui zi,

El care, mulţumit în sinea-i, poate spune

Eu mi-am trăit ziua de azi, ziua de mâine-i altă chestiune.

Fie ploaie, fie soare, fie vremurile bune sau rele,

Bucuriile pe care le-am avut, în ciuda sorţii,-s ale mele.

Asupra trecutului nici cerul n-are putere, o spun tuturora,

Ceea ce-a fost, a fost, iar eu mi-am avut ora.

Dacâ ai ghici - Mira Hristofor

Dacă ai ghici

tot ce-ți pot dori,

eu ți-aș prinde-n păr

cunună de sori,

stropită cu flori.

Încearcă să zâmbești

făr’să  te-amăgești

și să îți dorești

un lucru ușor

fiindcă-i trecător.

Dacă iei un strop de ploaie

în palmă ai să vezi

că nu-i atât de greu să speri.

Fură-o rază de lumină,

încearcă-n ea să crezi

și ridică-ți fruntea spre cer.

Dacă ai ghici

tot ce-ți pot dori,

eu ți-aș prinde-n păr

cunună de sori,

stropită cu flori.

Încearcă să zâmbești

făr’să te-amăgești

și să îți dorești

un lucru ușor

fiindcă-i trecător.

Ia un strop de fericire

dintr-un colț de cer,

ochii oglindește-i în el

ia un fluture din soare,

puneți-l în păr,

lângă o cunună de măr.

Dans magic - Radu Zaharescu

Șoptesc și strig,

o spun pe șleau:

Vreau

să te sărut

unde, când și cum

vreau!

Ești femeia mea

unică

sfântă,

păgână.

Zână ești,

floare neagră de dor

întorcându-mi

apele spre izvor.

Mi-e dor,

veșnic dor

de ochii tăi împărătești.

În dansul nostru-amețitor,

singuri suntem.

Sunt gata, alături de tine,

să trăiesc

ori

să mor.

Linia erotică - George Ţărnea

Ce altceva, decât o lungă stare

de frică, de tandreţe, de război,

iubindu-ne din ce în ce mai tare,

cu tot mai slabă-ncredere în noi?

Abia rostindu-l, ne schimbăm cuvântul,

spre liniştirea unui târg limbut,

de parcă peste toate bate vântul,

de parcă pentru tot plătim tribut.

Ce altceva, decât o vinovată

călătorie-n doi spre nicăieri,

aceste ore, ambalate-n vată,

să nu se-audă când vor trece-n ieri?

Mi-e dor de tine, cea de dinaintea

prezentului pe care-l îndurăm

și tot încerc, dar nu mă duce mintea,

să aflu cui anume, ce furăm.

E firul zilei noastre prea subţire,

și prea adâncă noaptea din priviri...

ce altceva, decât o despărţire,

la umbra inutilei întâlniri?

Cânt - Magda Isanos

Cânt ca privighetorile oarbe.

Nu știu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.

Atât de sus ne-nălțăm câteodată...

sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată.

Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,

așa arde sufletul meu.

Cred în zâne, în sfinți și minuni;

prieteni, nu-mi împletiți cununi.

Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;

îi bănuiesc uneori puterea,

însă nu știu nimic și mă -nchin smerit

îngerului lângă mine ivit.

Fă-mă să cânt despre oameni și suferinți,

șoptesc cu buzele reci, fierbinți,

despre săraci, despre copii și foame...

și-n mijlocul cereștii mele spaime,

întrezăresc cuvintele de foc,

cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.

Apoi rămân singură. Nu știu nici eu

de ce mi-a vorbit din stufișul aprins Dumnezeu.

Prima poezie a lui Nichita

„Prima poezie… Cred că era toamnă şi aveam vreo şapte ani, iar mama, auzindu-mă bolborosind, s-a rupt de lângă cazanul în care tocmai făcea bulion şi cu frumoasele ei mâini, mi-a transcris-o pe un petec de hârtie.” (Fiziologia poeziei).

"Într-o zi cam pe la prânz

Gheorghiţă mergea c-un mânz.

Cum mergea cu mânzu-agale

îi ieşi un hoţ în cale.

Hoţul fiind bandit din fire

îi luă mânzul cu grăbire.

Gheorghiţă rămase cu buza umflată

că n-a avut cu el o bâtă lată

pe bandit să-l bată." 

Foto: Nichita Stănescu

Mănăstire - Ion Pillat

Pe zări străvechi ca scoarţe olteneşti,

țesute-n flori şi păsări de-amurgire,

pe culmi te înălţai, să împlineşti,

logodna cerului cu ţara – mânăstire...

Şi valea ca o carte s-a deschis

și-ntâia stea citi în ea prea bine

și ce-a fost trup de om s-a făcut vis

și ce-a fost dor s-a împăcat cu sine.

Şi-n mine şi-n poiană şi pe drum

deodată s-a întins atâta pace,

că Dumnezeu plutea ca un parfum

de fân cosit, când claia se desface...

Şi-aş fi crezut că totu-i zugrăvit

și că privesc, copil, o stampă veche,

de nu-mi venea - când şters, când desluşit

un zvon adânc de clopot la ureche.

În fotografie mănăstirea Tismana

Țara lui Dumnezeu - Adrian Păunescu

 

E uneori urât și-adesea greu

și totuși viața cât e de frumoasă,

când știi că-n România Dumnezeu

se-ntoarce seara, ca la el acasă.

Iubiți-vă țara, n-o duceți la târg,

că nu e o vită s-o vândă samsarii,

cu milă,cu grijă, cu drag și cu sârg 

feriți-o de orice avarii.

Iubiți-vă țara, n-o dați pe vopsea,

că nu este circ ambulant pe maidane,

simbol și măsură de-a pururea ea

întregii condiții umane.

Iubiți-vă țara, n-o țineți în frâu,

când vrea să învie, când vrea să cuteze,

ciopliți-i statuie de lacrimi și grâu,

n-o-nchideți în vechi paranteze.

Iubiți-vă țara ca și pe părinți,

Că ea e pluralul la mamă și tată,

Ea simte rușinea și-și iese din minți,

Când deget murdar o arată.

Iubiți-vă țara,oricât v-ar costa,

și-n ziua de moarte și-n ziua de Paște,

și, dacă v-o cere, muriți pentru ea,

că-n fii și-n nepoți veți renaște.

Iubiți-vă țara, nebun și urgent,

în păci și-n razboaie, in leac și în rană,

cu toate-ale ei pe acest continent,

creștină și europeană.

Iubiți-vă țara, purtați-o în mâini,

spre ziua de mâine-poimâine a lumii,

iubiți-vă țara și n-o dați la câini,

iubiți-vă țara,rămâneți români,

sfințiți-o în lacrima mumii.

Altceva - Nina Cassian

Și totuși după toate calculele

e anul soarelui fierbinte,

al tigrilor în piei de lup

anul rulotelor pline cu mâncare

pentru tot anul,

anul inimicițiilor confuze

al vizitatorilor care-ți fură scaunele

și al încurcării limbilor.

Deci, trebuie să se întâmple ceva:

o mare iubire să bântuie ca ciuma,

rufele ude să se stranguleze pe frânghie,

mările să latre, pentru că, iată,

alaltăieri un trandafir s-a înțepat într-un deget,

acum cinci săptămâni un copac a sărit în aer,

a atins viteza luminii și a aterizat apoi,

transformat în palmiped, de nerecunoscut.

Deci, trebuie să se întâmple ceva,

altceva,

discursurile să se rostească în gând,

să se cojească munții,

să apară „Arta fugii”, sau totuși nu, mai degrabă

o mare, o mare, o mare, o mare iubire…

Reveniri - Dominic Stanca

Amfore verzi în care pământul adună

seve şi apă şi galben solar,

vă regăsesc în trecerea mea singuratică,

aceleaşi flăcări de bronz vegetal.

Spre-acelaşi tărâm şi pasul, şi gândul,

pe care-l lăsasem sub brume târzii.

Acum, înnoit, revenit anotimpul

cheamă la proaspete arderi inimi pustii.

De la capătul drumului, unde la o străveche amintire

se pârguie merii,

ne vom regăsi, din unghiuri opuse venind amândoi,

eu - arma ta primitivă, tu - sânge şi trup al plăcerii,

atunci primăvara a revenit pentru noi.

Acum închide ferestrele - Robert Frost

Acum închide ferestrele şi spune câmpurilor ssssst.

Dacă trebuie, lasă copacii să-şi tremure frunza-n tăcere;

acum nu se mai aude nicio pasăre, iar dacă vreuna cântă,

fie paguba mea această pierdută plăcere.

Va fi cu mult mai înainte ca mlaştinile să revină,

mai înainte s-apară prima pasăre şi primul ei cânt

așa că-închide fereastra să nu mai auzi vântul,

Dar uitete și vezi cum toate-s agitate de vânt...

Drumul pe care n-am mers - Robert Frost

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie. 

Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.

Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit

privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.

Până acolo unde se pierdea sub pământ.

Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.

Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.

Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.

Deşi, trecând pe unul dintre ele,

era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:

Iarba lor nu era bătătorită de paşi.

L-am lăsat pe primul pentru o altă zi

știind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,

cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin

cândva, peste ani şi ani:

Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu

am pornit-o pe cel mai puţin străbătut

și asta mi-a schimbat viaţa.

Familia trandafirului - Robert Frost

Un trandafir e un trandafir 

și-întotdeauna a fost un trandafir.

Dar azi teoreticienii dau gir 

că mărul e tot un trandafir, 

la fel şi para, şi tot astfel, în şir,

prima şi nectarina, ba chiar mai abitir. 

Doar cel drag, alintat de zefir, 

ar mai putea şti ce va mai fi mâine-un trandafir.

Tu, desigur, eşti un trandafir, 

da, întotdeauna-ai fost un trandafir.

William Shakespeare despre cinste

Pentru bărbat, ca şi pentru femeie, cinstea e o adevărată comoară a sufletelor. Cine îmi fură punga ia un fleac; e ceva şi e nimic. A fost a mea, acum va fi a lui. Şi a fost în mâna a mii de oameni. Însă cine îmi răpeşte reputaţia îmi răpeşte ceva care pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă lasă sărac pământului.

Grădina cu flori de Adrian Păunescu

Ţi-am adus o grădină de flori,

câte-n braţ mi-a-ncăput,

poți să urci, să rămâi, să cobori,

eu ţi-o dau, pentr-un singur sărut.

Ţi-am adus o grădină cu flori,

hai în ea, că-i a ta, doar a ta,

și din braţele mele, cândva,

poți oricând, dacă vrei, să cobori....

Port în braţe fatale grădini,

urcă-n ele, să simţi cât iubesc,

precum e obiceiul lumesc,

te primesc, şi cu flori, şi cu spini...

O grădină cu flori pentru noi,

o grădină, cu ochi către cer

și pe ea, numai asta îţi cer,

să fugim, să plecăm din noroi...

Hai în braţele mele cu flori,

ca pe-o ploaie cerească, te strig,

poți să stai, dacă simţi că ţi-e frig,

dacă vrei, poţi să...nu mai cobori...

Dar primeşte-acest ordin de zi,

hai în braţele mele, cântând,

să plecăm, să plecăm, mai curând,

unde, încă, se poate...iubi.

Nu voiesc să te pierd, sau să...mori,

în botanică vreau să rămân,

eu să fiu chiar și-o claie de fân,

tu să fii floarea mea, între flori...