Powered By Blogger

21 feb. 2021

Iarna cu tine - Mircea Cărtărescu









iarna cu tine... ţii tu minte, annabell lee,

era în noiembrie şi la îngeri le căzuse scheletili

cu milioanele, pe capote de dacii

iar noi citeam în staţia lui 31 oriana fallaci

"dacă soarele moare"

şi fulguia peste eva şi lumea trăgea-n sus de fermoare...


iarna cu tine... pe schitu măgureanu, annabell lee cănd după hectare de cismegiu te duruse picioarili şi te fofilai, jucai teatru

şi n-ai vrut să urci cu mine o clipă la amfiteatru ca să vorbesc un moment cu buduca (pretextând că-i târziu şi te ceartă mămuca...)


ah, femeie, iarna cu tine

navigând la braţ printre sclipiri de fulgi şi vitrine şi cotind apoi, pe gheţuşurile anei ipătescu

şi tu strigând necunoscuţilor: "ăsta-i poetu mircea cărtărescu!" "ştie şapte limbi şi-englezeşte!" şi mă strângeai cu mănuşa de deşte.


da, pe vremea aia umblam ca năucii holbându-ne la farduri şi intrînd

în magazinele încălzite,

tu trăgând rochiile aranjate pe cercuri de fier şi strâmbându-te sau mirosind şampoanele de banane sau de molid pe mine mă atrăgeau nu ştiu de ce virtrinele de papetarii cu toate cariocele şi rotringurile şi trusele "richter" de compasuri

şi compăsuleţe,

riglele gradate, cutiile de tempera...

apoi îmi alegeai cămăşi pe care sigur că nu mi le cumpărai, sau, fii atentă, ţii minte cum zăboveam câte douăzeci de minute în

faţa vitrinei cu articole de schi

pe când se-ntuneca şi mirosea extraordinar a zăpadă?

ţii minte cum pe la nouă seara o luam spre casa ta mergând pe batiştei şi apoi pe lângă compania aeriană a israelului cred, şi apoi a bulgariei şi în jos pe lângă friedrich schiller? ah, parcă eram eroi dintr-un thriller căci eu sufeream, iar tu de un an erai deja cu şerban...


dar iarna, iarna cu tine... ţii tu minte, annabell lee,

cum nopţile peste noi răsărea stelili?

cum stateam în parcul circului pe o bancă în frig

şi ne pupam în mirosul de ţipirig

de la menajerie

şi urlau hienele şi gemeau acrobatele în remorci de hârtie.

mă simţeam atunci asemeni cu zeii,

fiindcă-ţi vedeam prin paltonul de geam spilhozeii

şi îţi vedeam prin canadiană

omoplaţii de indiană...


ah, iarna cu tine... o ţin şi acum minte, cu toate că pe tine te-am uitat nu-mi pare rău, a fost foarte frumos. a fost foarte educativ.


ah annabel, annabel lee,

n-am să reviu,

n-ai să revii.

(deşi ne doare inimili).

Copilăria - Ana Blandiana








Copilăria-i o poveste

ce te cuprinde și apoi te lasă

ajungi bătrân, și zici c-a fost frumoasă

a fost atunci, azi nu mai este.


Învață să-ți trăiești copilăria

căci ea se duce-așa rapid,

de n-ai să poți să zici c-a fost frumoasă,

când s-a pierdut în infinit.

Sfântul Vasile cel Mare despre generozitate

Oare nu ești lacom, nu ești hoț când îți însușești cele ce ți-au fost date în administrarea ta? Cel ce îmbracă pe cel îmbrăcat se numește borfaș. Merită oare alt nume cel care nu îmbracă pe cel gol, odată ce poate face aceasta? Pâinea, pe care o ții tu, este a celui flămând; haina, pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălțămintea, care se strică în casele tale, este a celui desculț; argintul pe care-l ții îngropat, este al celui nevoiaș. Deci, pe atâția oameni nedreptățești câtor ai putea sa le dai din avuțiile tale.

20 feb. 2021

Umor diverse









TATA ȘI FIUL


Tată, la școală au zis câ omul vine din celulă. E adevărat!

Fals! Din Adam și Eva...

Dar mama a zis că ne tragem din maimuță!

Dragul meu, un lucru e familia noastră, iar alt lucru familia mamei tale!


LA TRIBUNAL


Un bărbat era judecat pentru două crime. Judecătorul îi spune:

- Ești acuzat ca ți-ai omorât soția cu ciocanul.

Din spate se aude cineva strigând din toate puterile:

- Nenorocitule!

Judecătorul continuă:

- Mai ești acuzat că ți-ai omorât și soacra tot cu ciocanul.

Se aude din nou cineva urlând din spatele sălii de judecată:

- Nenorocitule!

Judecătorul se oprește și cere să fie adus recalcitrantul gălăgios. Se uită la el și-i zice:

- Domnule, vă înțeleg furia și frustrarea în fața unei asemenea crime, dar va rog să vă abțineți sau vă voi acuza de ultraj, și sfidarea curții! Aveți ceva de comentat?

Băărbatul îi răspunde:

- Sunt vecin cu acest nenorocit de 15 ani, și de fiecare dată când i-am cerut împrumut un ciocan, mi-a spus că nu are...!


ȘEFUL ȘI SUBALTERNUL


- Șefu, să știți că am avut un vis tare urât aseară, se făcea că am murit amândoi și am mers în iad.

- Și?

- Și dumnevoastră erați într-un cazan cu smoală clocotită.

- Iar tu?

- Eu tot slugă, puneam lemne pe foc.


Un șofer lovește cu mașina o cioară care cade jos și rămâne leșinată. Șoferul o ridică, o ia acasă, o îngrijește, apoi o așează într-o colivie unde-i pune niște pâine și apă. Când se trezește cioara se uită jur împrejur și spune:

- Hmmm... gratii, apă și pâine... te pomenești că am omorât șoferul și m-au băgat în pușcărie...


BADEA GHEO ȘI TRENUL


Badea Gheo îi cere un bilet casieriței de la Cluj până la București unde mergea cu treburi, și-i spuse: - Da’ să fie mă rog frumos locul musai la geam! Luă biletul, plăti, și urcă în tren. La întoarcere se duse la ghișeu la fătucă și o apostrofează:

- Fata tati, eu am cerut bilet cu loc la geam, iar mata mi-ai dat la ușă.

- Nu ai găsit pe cineva cu care să schimbi locul?

- Nu am avut cu cine c-am fost singur în compartiment!


D-ALE COPIILOR


Un copil jumătate evreu și jumătate țigan îl întreabă într-o zi pe taică-su: - Tată eu sunt mai mult țigan, sau mai mult evreu?

- Dar de ce intrebi?

- Fiindcă vecinul nostru are o bicicletă faină, și nu știu dacă fac mai bine să i-o fur, sau să-i cer să mi-o vândă.


BLONDA LA MEDIC


- Domnule doctor am o problemă gravă.

- De câte ori beau cafea mă doare ochiul drept. Ce mă sfătuiți?

- De câte ori duceți ceașca la gură să scoateți lingurița!


DESPRE POZIȚIE


Cercetătorii au descoperit că o femeie care stă întinsă în pat obține mai ușor ceea ce își dorește decât una care stă în picioare.

Miniaturi, Seară - Zaharia Stancu












Aseară-am stat sub mărul nostru bun,

cu mere, ca obrazul tău, domneşti.

Cât aş fi vrut şi n-am cercat să-ţi spun

că-n gândurile mele, floare, creşti.


Ne-am ridicat deodată amândoi

și-am părăsit livada împreună

cu buzele-ngheţate. Peste noi

curgea molatic un pârâu de lună.


Mama și feciorul - Grigore Vieru









- Maică, nu mai osteni,

că avem cu ce trăi,

am şi casă şi bănuţi,

eu, nu tu să mă ajuţi.

Maică, nu mai sunt copil,

nu vezi că-s şi eu bătrân?!


- Pentru lume-i fi bătrân,

pentru mine tot copil,

pentru lume - om de stat,

pentru mine - al meu băiat;

pentru lume - fericit,

pentru mine - necăjit.


- Până-n seară de cu zori

tot o fugă, tot un zor,

că te ştiu, te-au îndrăgit

toate-albinele din câmp.

Maică, nu mai osteni,

hai la noi şi-i mai trăi.


- Fiule, în cuibul tău

amețesc şi-mi vine rău,

tare-i sus, n-aveţi nici nuc,

de la noi cum să mă duc?!

Eu, de n-am la geam un nuc,

gălbenesc şi mă usuc.

Poveste - George Bacovia












Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

când cu buzele de sânge şi cu ochii sclipitori

printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,

lăsând gândul spre amorul înţeles de-atâtea ori?...


Aşteptai să fiu poetul îndrăzneţ ca niciodată

ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări

te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată

ca o pală rătăcire coborând din alte zări.


Ah, mi-ai spus atât de simplu că ţi-i sete de iubire

neascultând decât şoptirea singuratecei păduri,

îți opreai cu mâna sânul şi zâmbea a ta privire,

chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.


– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,

între om şi-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,

te-am lăsat să-nşiri povestea cu dureri şi cu mistere

pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.


Îţi aduci aminte ziua când ţi-am spus că eşti frumoasă,

când, în şoaptele pădurii, poate că te-am sărutat

ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă

ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?

Țară de secături - Octavian Goga











Ţară de secături, ţară minoră,

căzută ruşinos la examenul

de capacitate în faţa Europei.


Aici ne-au adus politicienii ordinari,

hoţii improvizaţi astăzi în moralişti,

miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă,

deputaţii contrabandişti.


Nu ne prăbuşim

nici de numărul duşmanului,

nici de armamentul lui,

boala o avem în suflet,

e o epidemie înfricoşătoare

de meningită morală.


1916

Balul pomilor - Dimitrie Anghel



Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,

Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,

Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii,

Stând gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.


Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,

Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,

Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,

Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.


Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,

Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele

Zvârlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,

În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.


Pe gura scorburilor vântul plecat a deșteptat un cânt,

Și-nvoalte mâneci horbotate se-ntind ușoare să salute

Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,

Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pân' la pământ.


Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt și-un arc sub fiecare ram

Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse

Coboară pe pământ din ceruri, venind cu candele aprinse

Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.


Așa-s în clipa asta toate, dar mâine albii cavaleri,

Despodobiți de-atâtea grații, ce le-mprumută luciul lunii,

Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,

Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atâtea primăveri.

Dansul cu cartea - Florin Mugur







Cum să fii scund și caraghios

și cu barca ca un văl de mireasă

și cu ochi albaștri


și cum să fii bătrân

și cu hainele ude de lacrimi

și cum să țopăi totuși fericit!


Pe patul meu

dansează beat bătrânul prinț

cu cartea-n brațe.


Îi șiruie udă cămașa pe umeri

îi piuie nasturii veseli -

el țopăie plin de scântei și de țepi


Și ce e scris în cartea Bătrânului? Destinul

meu obosit. Dansează lent. Spre seară

ouă mici, străvezii, îi curg dulce din păr.


De behăit, ce bâlbâială de petale!

Alunecă moale pe-o lacrimă. Uite, se ține

de cartea ce-i tremură leneșă-n brațe.


Și nu-mi mai e frică și nu-mi mai e frică.

Ce fraged e! Capul meu trist și muncit

îndrăznește să râdă.

Coloana infinitului - Adrian Păunescu









N-a fost de când lumea dar pare de-atunci;

a fost condamnată, a fost arestată,

râdeau că ar fi o grămadă de stânci

au tras cu tractoare de ea să o scoată.


Ce poate-nsemna decât drumul în sus?

Sfârșit nu-și găsește și milă nu știe,

Coloana e omul cel fără apus

și duh pe-un înalt parapet de sicrie.


La marginea firii punând temelii,

la ora când cerul întreg e-o cunună

în vorba „a fi” ea, coloana, e-un „i”,

punctată de soare, punctată de lună.


Priviți-ne-n ea dacă vreți să ne știți,

poporul acesta Coloană arată,

mereu zbuciumați, totdeauna uniți

și n-avem de gând să murim niciodată.


Trudind totdeauna cinstit și modest,

lăsăm infinitul distanțelor astre,

dar, câteodată, în semn de protest,

îi facem în țară, cu mâinile noastre.


Și ca să se știe că suntem și noi,

că nu stăm aici, pe pământ, cu chirie,

în pauza dintre-nfloriri și altoi

ieșim la vreun munte și-l facem vecie.


19 feb. 2021

Prietenul sufletesc - Tudor Arghezi











Dacă-l întrebi de sănătate,

el stă cu buzele umflate.

Dacă-l oprești cumva la masă,

zice că supa e prea grasă

și, încă de la început,

bucatele nu i-au plăcut.

Îi dai țigare și-l surprinzi

c-așteaptă să i-o și aprinzi.

Te-ntreabă cât câștigi în meserie

și cât plătești semestrul de chirie.

Se pare că ar fi avut

și gândul la un împrumut.


La urma urmei, dacă n-ai peșin,

s-ar mulțumi cu mai puțin.

Zici " dumneata ", el zice " tu",

zici" ba",

el zice " da".

Nevastă-ta îi pare pricepută,

dar, după față, cam trecută.

Nu știe ce-ai că ai albit

și te găsește mai slăbit.

Cum te-nțelegi cu socrii și cu fata?

De unde-ai cumpărat cravata?

De mult nu se mai poartă cu dungi și picățele;

"De-i trece pe la mine, ți-arăt pe ale mele".

"Mai scrii la vre o carte?”

"Ce te-ai mutat așa departe?”


De-ai sta-n oraș ai fi-nțeles

că ar veni la masa ta mai des.

Ce te gândești să faci la vară,

că el și-o va petrece tot la țară.

Te uiți la ceas, că s-a făcut târziu.

Ce să-i mai dai să scapi? Vre un rachiu?

Dar vizita se prea lungește.

Să-i spui ceva răstit, mai românește?

S-a-ntunecat, se face unsprezece,

și prietenul tău tot nu vrea să plece.

Nu prea se simte bine:

La noapte poate c-ar dormi la tine.

Te scoli, te strâmbi, el stă, puțin îi pasă.

N-are măcar cei șapte ani de-acasă."


Pasărea măiastră - Ion Vinea











Lui C. Brâncuşi


Duhul e în minţi – şi pe pământ umbră 

Ochii noştri trag stelele în gări 

Miresmele au spălat zgomotele -

cu vieţi ne pipăie câmpia -

mătasea mării paşilor se dăruie. 

Bântuie vremea în ramuri greu încărcate 

veştile, simte-le coapte, cad pretutindeni în noapte 

Sorii mâinilor talere i-am întins 

Pe mormintele nedeschise împinşi 

Ne purtăm fântânile de sânge 

Să ’nălţăm vrem, iar Turnul lui Babel 

din năzuinţi cuib cuvântul lui de la început să boltim; 

Ca în faţa unui cântec mare, 

pasărea setei fulg de flacără 

răstignească-şi ivirea măiastră 

amăgitor de sfânt pe catapeteasmă.


Veșnicie la Hobița - Ioana Dinulescu








La hotarul pietrei și lemnului,

palpită materia în râvna

unei forme perfecte.

Se reazămă tâmpla de firul ierbii-ncolțite,

înmugurește-n palme dalta

și dă în floare.

Izvor fără prihană și măr însomnorat:

satul Hobița la nașterea lumii,

ia praznicul de nuntă

al primului bărbat.


Triptic - Gabriela Hurezan







I. Coloana

Poate peste un miez de pământ lăcuitoriu sânge

a dezlegat în șuvoi sublim

acest braț de sprijinit toracele cerului,

atât de omenește obosit întru prea multă bunăvoință

de a fi neprihănit și orbitor

asemenea frunților noastre

cu iubire strălimpezite,

undeva, mai spre o calmă origine

a miraculoasei neputințe de a ne sfârși.


II. Poarta

De-o parte, etern, sărutul dintâi

de cealaltă, etern, un alt sărut

neblestemat să fie cel din urmă

căci mai există atâtea alte porți

sub care, într-o zi,

cu dragoste îmbrățișându-ne picioarele

soarele se va adăposti de furtună.


III. Masa

Am închis ochii și l-am văzut pe Zamolxes

hodinindu-și nemurirea pe scaunul dimpotrivă,

avea în barbă un licăr de vin barbar

și-n mâini

un gest măreț de tăcere

către celelalte unsprezece chipuri ale sale îndreptat

și,

subit,

strângând mai tare din pleoape,

am putut cuprinde cu mintea apoi,

că lipsea un scaun

și, de fapt, lipseam și eu

cu pietate ascunzând printre alte trupuri

prea zgomotoasa mea făptură.

Poarta sărutului - Adrian Păunescu









Rotund a izbucnit această vatră

și-apoi, rotund, furtunile-au bătut,

o casă de lumină și de piatră

să-ncapă-n poarta plină de sărut.


Nu dalta lui tăie aceste spații

ci s-a-mplinit voința de strateg,

în buzele atâtor generații

și în iubirea neamului întreg.


Doi câte doi urmând eternitatea,

și-apoi făcând-o să triumfe-n flori,

e-o Poartă a sărutului - cetatea

cu muritorii ei, nemuritori.


Ce liniște în ea și armonie,

vecia curge blând ca un balsam

o linie de geniu se mlădie

și piatra sărutată naște neam.


Mereu la doi rotundul să se-mpartă,

precum Brâncuși în poartă a făcut

veniți cu toții la această poartă

la poarta tutelată de-un sărut.

Pasărea sfântă - Lucian Blaga











Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuși


În vântul de nimeni stârnit

hieratic Orionul te binecuvântă,

lăcrimându-și deasupra ta

geometria înaltă și sfântă.


Ai trăit cândva în funduri de mare

și focul solar l-ai ocolit pe de-aproape.

În păduri plutitoare-ai strigat

prelung deasupra întâielor ape.


Pasăre ești? Sau un clopot prin lume purtat?

Făptură ți-am zice, potir fără toarte,

cântec de aur rotind

peste spaima noastră de enigme moarte.


Dăinuind în tenebre ca în povești

cu fluier părelnic de vânt

cânți celor ce somnul și-l beau

din macii negri de subt pământ.


Fosfor cojit de pe vechi oseminte

ne pare lumina din ochii tăi verzi.

Ascultând revelații fără cuvinte

subt iarba cerului zborul ți-l pierzi.


Din văzduhul boltitelor tale amiezi

ghicești în adâncuri toate misterele.

Înalță-te fără sfârșit,

dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.

Cumințenia pământului - Ana Blandiana











E mare, greu de urnit şi răbdătoare,

dac-o loveşti durerile sunt simţite dar tac,

e mare, de-aceea poate să stea nemişcată,

poate să vorbească doar o dată sau de două ori într-un veac.


Ştim că există, trupul ei mare

știm că ne sprijină dacă-am greşi,

știm că nu poate să moară, că lângă sânii ei

putem să ne-ntoarcem copii.


Şi-atunci când aerul se va face cald şi mătăsos între noi,

când nu ne vom teme unii de alţii, de vânt,

vom şti că vorbeşte Cuminţenia pământului,

cumințenia acestui pământ.

18 feb. 2021

Constantin Brâncuși despre sine

Întotdeauna m-am considerat un țăran în felul meu, cu toate că mă trag din agricultori-moșneni, care la rândul lor, se trag din Bărbăteștii începuturilor, toți de la izvoarele Dâmboviței. Nici o întâlnire și nici un schimb pe care l-am avut vreodată cu filozofi, regi, regine, cu principi, cu președinți de republici, cu creatori și oameni de rând, nu mi-au înnobilat sufletul mai puternic ca el țăranul de la Dunăre, acel țăran român, care între cele două războaie mondiale ajunsese să fie intimidat și minimalizat de sărăcie și de lipsa de perspectivă în desăvârșirea lui. Am fost trimis și eu de mic copil la procopseală în lume. N-am pierdut legătura și nu mi-am scos rădăcinile pentru a umbla năuc pe glob. A profitat și arta mea. M-am salvat și ca om.

Cântecele unui greier - Cincinat Pavelescu








În viața mea de pribegie,

gonit mereu de-al soartei bici,

am îngânat cântece mici

de dragoste și ironie.


Și, cum trăiam mai mult în vis,

făcui risipă de simțire

și-n versuri șchioape am închis

o lacrimă lângă-o zâmbire!


Am îngânat cântece mici,

fără pretenție să fie

gustate la Academie,

căci toate versurile mele


Mici diamante, mici mărgele,

buchete fără de panglici,

garoafe, crini și ghiocei,

sunt scrise doar pentru femei

și pentru patru-cinci amici.


Când iarna am simțit că soba

pe versu-mi cald nu pune preț,

cu grabă m-am drapat în roba

de magistrat, ca să nu-ngheț.


Și-am colindat întreaga țară

cinstit c-o leafă de aprod,

purtând sub robă o chitară

și-o inimă în loc de cod.


Azi iarna-mi bate la ferești

și vântu-n recea-i simfonie

parcă mă-ntreabă: Unde ești,

poete, plin de veselie?


Hambarele mi-s goale, nici

n-am strâns, cu cântecu-mi de greier,

grăunțe s-am până la treier.

Dar simt o umbră grea pe creier:

uitarea celor mari și mici!


Și-n stepa iernii argintie,

când singur, trist, fără amici,

culeg poemele-astea mici,

țipate-n nopți de insomnie,

vreau să le-nchin, cu dărnicie,

îmbogățitelor furnici!

Întrebări seara - Florin Mugur











Şi la ce bun onoarea şi la ce bun se-nchide

grădina pe curajul tău nebun

la ce bun cerul scurt care ucide

zărit deasupra glumei sfârşite – la ce bun

 

Și la ce mâine şi la ce jivine

la ce zbor de gândac lătrat de câini?

S-au şi urcat furnicile pe tine

fierbinţi, cu lumânările în mâini.

 

La ce dezordine, la ce distrugere bătrână

pe care uluit încerci s-o spui

ca şi cum prinţul cu o carte-n mână

şi cartea arde şi nu-i pasă nimănui

 

Ca şi cum nu e ultima grădină

sălbăticindu-se de-atâta fum

ca şi cum pietrele din cer, ca şi cum vina

de-a nu putea s-ar şterge, ca şi cum

 

Dac-ai vorbi şi-ai spune te-ai mai putea salva

ca şi cum înc-ar fi speranţe, ca şi cum

i s-ar schimba culoarea sângelui cuiva

când te-ar vedea pe moarte, ca şi cum

 

rostind fragmente de făpturi divine

strigând neghiob nume de stele şi de câini

n-ai mai vedea cum urcă furnicile pe tine

lucioase, negre, roşii, cu lumânări în mâini.

Ăia din noapte - Gherasim Luca










Tăcere oameni buni!

Azi noapte este noaptea nopților,

hoții și vagabonzii sunt atârnați de grinda caselor

și sinucigașii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.


Ssst, tăcere! azi e noaptea nopților,

ssst tăcere!

Lăeții cu turmele lor trec calmi și calzi

pe alee sunt brazi

și lumea-i ascunsă în cripte

ssst, tăcere!

În balonul orașului mârâie vântul

Închis și tăcut

balonul se sparge,

toți hoții se aruncă și fură cu toții

toți vagabonzii își smulg ochii și-și întorc șepcile,

sinucigașii, otrăvurile, stâlpii, etajele,

sforile și săpunurile,

cuțitele, apele, farmaciile sunt sparte,

lumea umblă nebună

se zbat și se bat

se mușcă și mârâie

Numai lăeții sunt domnii pământului

și umblă cu turmele calzi cu pletele...

Roșu și negru - Gherasim Luca









Economic Slab

Apocaliptic Tare


Cuvânt își acordă

un timp de liniște. Vroia

să repicteze zgomotul vacarmului

care bloca fondul și forma,

dar amenințările nu erau atât

de negre cât forma.

Nu s-a putut găsi în concluzie

nici un răspuns tăcerii fără fond

nici un viitor act

de vacarm fără formă.

Declarația sa eliptică

din această seară:

...n-a scos nici un cuvânt.

Întâmplare - Florin Mugur



Mi-a intrat în poem o frunză de viță sălbatică

și toate ființele se adună în jurul ei

o contemplă cu ochii speriați

îi cântăresc în palme răsuflarea săracă

omenirea mea restrânsă și demnă

truditorii mei pe jumătate orbi de durere

supunând-o la un examen rapid

al rezistenței și al curajului

și făcându-mi un semn încrezător:

lucru bun

miroase a aer

observă

filosofia ei reținută

profilul ei modest de femeie inteligentă

lucru bun, ne putem bizui pe ea, lucru bun

chiar dacă această bizară și neașteptată

asemănare cu sinuciderea

această bizară și neașteptată asemănare care tremură.

17 feb. 2021

Oaia, lupul și apărătorii - Cincinat Pavelescu











Fabulă


Vrând să scape de sub gheara

unui lup ce-o fugărea,

o mioară, vai de ea!

Ca să n-o răpuie fiara,

căutând un ascunziș,

s-a pitit într-un tufiș

plin de spini

de scaieți și mărăcini.


Atunci lupu-i pierde urma...

dar fricoasa mielușea,

când ieși să-și cate turma

toată lâna după ea

albă, creață și bogată,

rămăsese ca răsplată

în tufișul salvator,

dar cam prea apucător.

...................................

Această fabulă banală

n-are nevoie de morală.

16 feb. 2021

Amintire - Anna Ahmatova











M-ai născocit. Nu poate-n univers

asemenea făptură să se nască.

Nu-s leacuri să te-aline și nici vers.

Te bântuie-o fantomă nebunească.


Ne-am întâlnit în anul cel cumplit

când lumea se-nvechise, obosise.

Era-n zăbranic totul, veștejit,

și proaspete - doar gropile deschise.


Nici felinare. Ca de smoală- Neva.

Jur-împrejurul casei - noapte-adâncă.

Și glasu-mi te chema, urcând ca seva.

Și ce-ncepea nu-nțelesesem încă.


Și ai venit, parcă de-o stea mânat,

trecând prin toamna tragică, spre mine,

și-n casa pustiită ai intrat

zburară versuri, stol, dintre ruine.


traducerea de Medeleine Fortunescu

Solo de flaut pentru zăpadă - Erik Lindegren










Timpul ninge arbori

valea pluteşte în abis

urme ducând înspre izvor

şi rana-ncoronată de zăpadă.


În vale glasurile dorm

în depărtări se odihnesc minutele

una de alta departe de parcă

aiurea dansul le-ar fi-mpreunat


urme de iepuri în izvor

foarte departe respiră minutele

şi anii: velele zăpezii

fără corabie zbătîndu-se


lup lunec eu peste coroane

izvoru-şi bea propria lui zăpadă

copacul e lipsit de cer

şi rana de rană


eu însumi sînt propria-mi pradă

eu fug cu toate-aceste urme

copacul va porni oare-n derivă

şi timpul cu îngheţul?

Pictorul - Cicerone Theodorescu











Macii noştri în rochiţă,

cu-obrăjori

în culori,

mult o-ncântă pe fetiţă…

i-a privit de-atâtea ori!


Soare. Cald.

Şi dulce vânt.

Florile se mişcă blând,

iar fetiţa

zice-n gând:


„Rază bună, rază trează,

care florilor eşti pază -

vreau să-ţi spun neapărat:

…Mare pictor eşti tu, rază!

Ştiu eu, tu le-ai colorat…”

Poteca lunii - Cicerone Theodorescu











De-a pururea-n fereastră

și-n inimă de-a pururi,

poteca lunii castă

revarsă-adânci velururi...


O pârtie de lavă

intactă prin ghețare,

o punte de zăbavă

pe văi clocotitoare;


Un fluviu de tăcere

văzduhul luminându-l,

când șoapta zilei cere

tălmaci să-i fii cu gândul;


Coloană-a tainei, albă,

la templul lumii, sacru,

incandescentă salvă

gonind ce-i simulacru;


Tunel de fosfor nopții,

plutire care-nfruntă

cascada neagră-a bolții,

puzderia-i măruntă;


Un lung baraj de spuză

zoritelor explozii,

un paloș-călăuză

în luptă cu irozii;


Nu raza care-și joacă

paiațe mici, la soare,

o pulbere opacă,

o zarvă trecătoare,


Ci foc de stalactite,

ninsoarea unor gene

pe ceruri nesfârșite

și-n viscole perene,


Oglinzi: făpturi și fapte

prietene, dușmane -

și tulnic alb prin noapte,

și caste uragane,


Și poduri de mătase

spre-a vieții scumpă vrajă,

de-a pururi credincioase,

de-a pururea de strajă...

Cel ce învață - Bertolt - Brecht









Întîi zidii pe nisip,

apoi zidii pe stîncă.


Cînd stînca se prăbuşi

n-am mai zidit pe nimic.

Pe urmă iarăşi zideam uneori

pe nisip şi pe stîncă - după-ntîmplare -

dar învăţasem ceva.


Cei cărora le-ncredinţai scrisoarea

mi-o aruncară. Dar alţii

de care nu mă-ngrijisem

mi-au adus-o-napoi.

Şi-atunci iar învăţai ceva.


Poruncile mele n-au fost respectate.

Cînd am ajuns, văzui

că erau greşite. Se făcuse

cum trebuia.

Astfel iar învăţai.


Cicatricile dor

pe vreme de ger.

Dar adesea îmi spun: Numai mormîntul

n-are să mă mai înveţe nimic.

Încet viața - Alexandr Block











Încet viaţa ca o bătrînă ghicitoare

trecea şoptindu-mi tainic cuvinte uitate.

Oftam şi după ceva şi parcă-mi părea rău

şi nişte vise-n creier ardeau nedezlegate.


Oprit la o răscruce-n cîmp priveam

pădurea crenelată ce răsărea în zare - 

dar chiar acolo, altei nelinişti subjugat,

mi se părea că bolta mă-apasă şi mă doare.


Şi mi-au venit în minte elanurile, dorul

şi vraja tinerească ce doarme-n noi latent - 

iar ziua languroasă pierind, spoia departe,

crenelele pădurii, cu aur somnolent.


O, primăvară, spune-mi de cine-mi pare rău?

Ce fel de vise-n creier se-aprind nedezlegate?

- Tainic, ca o bătrînă vrăjitoare

viaţa îmi şopteşte cuvintele uitate.

Victor Hugo despre marea iubire

Sunt clipe de nedefinit, acelea în care două suflete își vorbesc într-o limbă ce nu poate fi înțeleasă decât de ele, când tace tot ce-i omenesc, iar ele se unesc tainic pentru viața acestei lumi.


Rozele de iarnă - Duiliu Zamfirescu











Iarna, printre ceața deasă, se ivesc dragele flori,

ca și ochii triști ce'n lacrămi se ivesc adesea ori;

pentru ele nu trăește soarele poleitor,

nu le supără în cale or și care trecător.


O..., dar dacă'n primăvară, pentru sufletele vii

cresc flori rumene, voioase, pe'nverzitele câmpii.

Dulce cer, fă să'nflorească pe pământ adesea ori,

pentru suflete de toamnă melancolicele flori.

Lui Octavian Goga - Cincinat Pavelescu











Când fruntea-n lauri ți-au încins-o zeii,

aș vrea să prind p-armura ta de fier,

erau ne-nfrânt în luptele ideii,

o floare mică ce-a-nghețat de ger.


Mai fragedă ca florile de stil

și albă ca zăpezile de munte,

să-ți amintească viața de copil

ursit să-și poarte steaua lui pe frunte.


Să-ți re-nvieze codrii seculari,

cu ape reci ce-n clocot curg sub boltă,

ce-n ritmul lor, de mic, în Rășinari

ți-au cadențat a versului revoltă.


Și azi pe culmi, când jalnic te ridici,

învolburat d-a gloriei cunună,

poate mireasma florii mele mici

te-o mângâia sub trăsnet și furtună.


15 feb. 2021

M-au căutat - Radu Gyr









M-au căutat prăpăstiile-n ele

și nu știau că-n fundul râpei zac,

ca un butuc de fulgerat copac,

jos, putrezind sub tancurile grele.


M-a căutat și piscul ros de veac,

încremenit în recile-i prăsele,

și nu știa că, sus, vâlvoi de stele,

stam vultur cu aripi ce se desfac.


Au întrebat oceanele de mine,

iar eu creșteam din val ca un atol.

Și-au întrebat și codri și coline,


Tot dându-mi cu-ntrebarea lor ocol,

și nu știau că m-am făcut rubine,

pe-un rug înalt de ramuri, în pârjol.

De-abia plecaseși - Tudor Arghezi











De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,

dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.

Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.

Nu te oprise gândul fără glas.

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Sonetul XVII (Nu te iubesc) - Pablo Neruda

















Nu te iubesc ca pe un trandafir japonez, un topaz,

ori o săgeată de garoafe sărită din foc:

te iubesc cum sunt iubite doar fiinţele sumbre,

pe ascuns, undeva între umbră şi suflet.


Te iubesc cum iubeşte planta care nu-nfloreşte şi

păstreaz,-ascunsă-n ea, lumina corolei ne-nflorite

şi, graţie iubirii tale, este ascunsă-n trupu-mi

acea puternică mireasmă emanată de pământ.


Te iubesc fără să ştiu cum, nici când şi nici de unde,

te iubesc sincer, fără confuzii şi fără trufie:

şi te iubesc aşa pentru că nu ştiu să iubesc altfel,


doar în acest chip în care eu nu sunt şi nici tu nu eşti,

aşa de-aproape că mâna ta pe pieptu-mi e mâna mea,

aşa de-aproape că se-nchid ochii tăi când adorm eu.



14 feb. 2021

Ileana Vulpescu despre viață și timp...

La 80 de ani, cum nu mă pregătesc de grădiniţă, am tras şi eu nişte concluzii despre lumea-n care trăim.

Pământul - socot - este ori un loc de ispăşire ori o colonie penitenciară a altei lumi, iar noi, orişicum, cobaii. Cu aceste vederi, am zis că, dacă tot mi s-a dat viaţă, atunci s-o trăiesc. Modest, fără fumuri, într-o lume tot mai restrânsă. Oricum, altă viaţă nu mi-aş dori. Scriu fiindcă am vrut să comunic în felul ăsta cu semenii mei.

Am trăit pînă la 15 ani în regim monarhic, pe urmă în comunism şi din 1990, în regimul succesor acestuia, în care s-au ilustrat o mulţime de „nepoţei” ai Kominternului.

Bine - un bine pentru toată lumea - n-a fost niciodată-n România; şi nicăieri pe Pământ.

Nu mi-a fost drag internaţionalismul comunist, nu mi-e drag nici internaţionalismul capitalist. Mă doare să văd că patriotismul este asimilat sifilisului şi blenoragiei.

Mă-ntristează să văd că, în comparaţie cu politica, bordelul este o mănăstire. Că învăţămîntul este o parodie, că-n spitale trebuie să-ţi aduci şi tifon de-acasă. La acest ultim capitol am bătut de departe comunismul. Cultura a ajuns o aventură individuală, iar limba română din mass-media, o păsărească de râs şi de plâns. Ce fac eu? Mă uit cum fuge timpul. Viaţa m-a-nvăţat să râd cu măsură şi să-mi economisesc lacrimile. Dacă într-un viitor neprecizat cineva m-ar mai citi şi m-ar comenta, aş dori să se refere doar la ceea ce-am scris.

N-am nimic de ascuns autobiografic, dar îmi consider viaţa cât se poate de banală; deşi n-am trăit-o-n dorul lelii.

La 80 de ani - le urez tuturor (şi mai ales celor tineri) să-şi întărească vârtos cocoaşa, să-şi poarte cu demnitate crucea şi să se bucure de fiecare clipă ca şi când ar fi ultima.

13 feb. 2021

Leopoldina Bălănuță despre sacrificiul tinerilor din Decembrie 89’

Ce m-a impresionat în acel decembrie din ’89 e că pe zidurile Universităţii şi ale Metroului de la Universitate erau scrise cele patru versuri din ultima poezie a lui Nichita, care sună aşa:

«Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/ Să ningă inima din noi./ Noi niciodată nu am fost noroi/ O spun şi mieii care ning pe noi».

Iată ce imagine tulburătoare! Şi copiii aceia au scris aceste versuri şi după ce le-au scris au murit. De aceea noi avem o mare responsabilitate faţă de gestul lor superb: să scrie asemenea versuri şi să moară! Trebuie să fim atât de plini de recunoştinţă faţă de gestul lor sublim şi sunt convinsă că noi, de altfel, aşa cum scria Nichita, noi suntem împreună, viii şi morţii laolaltă.

Marină - Nicolae Iorga











Se'ntorc pescarii în spre sat;

pe ţermu'n neguri cufundat

lucesc luminile lor rare, 

scântei perind în depărtare.


Şi ceru-i sur, greoiu de nori, 

în noaptea plină de fiori

tânguitorul val se bate

de-a stâncilor singurătate. 


Şi s'aud glasuri răsunând, 

vre-un cântec trist din când în când, 

din vârf de munţi un clopol lin

revarsă glas de jale plin, 


Iar goelandul solitar, 

stăpânul valului amar, 

de vântul mărilor trezit, 

bocește’n cuibu-i de granit. 


Întunecat e tot şi mut;

din cerul aprig şi tăcut

pe ape fără de sfârşit

se cerne ploaia liniştit.


Încremenite toate par

de somnul blând al morţii, - doar

tânguitorul val se bate

de-a stâncilor singurătate.

Judecată - Fabulă de Tudor Arghezi







Domnul a chemat odată

arborii la judecată,

ca să vadă ce rod are

de cu vară fiecare,

că de când nu mai gustase

roadele, se-nstrăinase.


- ,,Îți e de-a mai mare dragul,

de frumos și-nnalt ce-i fagul.

Uriașule ce ești,

spune nouă ce dorești.”


Cât e de fălos și tare,

fu jignit de întrebare

și, uimit că-i cercetat,

s-a gândit, s-a căutat...

scoase dintr-o hârtioară

un crâmpei de cuișoară.

- ,,Ce nimic la ce zăplan!...

o să mai aștept un an.

Și de-o fi iar de pomană

te voi face buruiană.”


- ,,Dar stejarul? Să-și arate

vârfurile-ncununate.

Ține cerurile-n brațe,

vrea de stele să se cațe

lumea-ntreagă s-o cuprindă.

Rodul tău?” - ,,Un sfârc de ghindă.”


- ,,Mi se pare că gorunii

sunt cam neamuri cu păunii...

numai umbră-n codrii mei

și nici ea nu dă din ei.

Umbra n-are rădăcină

și-i țărînă de lumină.

Se muncesc de-o veșnicie

și-au rodit o gămălie.”


- ,,Unde-i bradul, că nu vine?”

- ,,Auzi și-i e rușine.”

Bradul iese înnainte

drept, în sfintele-i veșminte.

-,,Atât faci, sfinția-te,

mânătârci de mucava?”


- ,,Plopii-astupă zorile

și adună ciorile.

Nu știu salcâmii ce vor

a păzi cu ghimpii lor.

Salcea, păcatele mele,

face moțuri și nuiele.

Barem dudul face dude,

ia niște burice ude,

dar dă schitului un pic

de miere și borangic.”


Folosind atunci prilejul,

iată-l că sosi și vrejul,

nechemat, cum a putut,

și târâș, a străbătut

spinii, pirul, praful moale,

cu dovleci de opt ocale.


- ,,Am adus niște urcioare.

Luați-mi-le din spinare.

De când mi le-am aninat

de grumaz, m-au deșelat.

Nu sunt, Doamne, prea puține

și, cum vezi, îs toate pline.

Le-aduc, hăt, din Sucevița

și n-am rupt nici cobilița.”

12 feb. 2021

Noapte - Cecilia Meireles











Aroma crudă de pământ jilav,

miros pătrunzător de piatră udă,

- timp fără timp - şi mărginind hotarul

înalt al munţilor, o umbră

goală şi rece, şi nimic mai mult.


Vagi licăriri de urme pe nisipuri, 

gust viu de frunze mestecate-n dinţi,

- buza amară-a unei voci mâhnite -

suspin al dimineţilor acestea

în care nu s-a întâmplat nimic.


Noaptea venea cu prospeţimi pe-ntinsul

vastelor câmpuri strălucind de rouă

- singură noaptea cu parfumul ei -

gătind în taină floarea cea mai pură

învăluită-n zburătoare brize.


O, viaţa cât era de liniştită!

Dar gândul se ducea neîncetat...

- de unde-această muzică? Departe

un nor plutea cu forma-i schimbătoare

sus, între vânt şi stele.

Icoană ruptă - Mircea Pavelescu







Din zarea mea pe care putui să mi-o destram

ca să-mi asvârl privirea înfrigurată peste

hotarele înguste de dealuri și de creste

făcuși minciunei ramă și seninuri geam.


În zale de lumină azi sufletul nu-mi este.

Și nici pierdut în Tine nu sunt precum eram.

Lipsit de marea-ȚI umbră mă chinue ce n'am

și Te pricep mai bine de când îmi ești poveste.


Minunile-ȚI săpate cu slova evanghelii

le-au ros, nesățioase, năpârcile 'ndoielii

precum și răsplătirea-Ți de bine și de rău.


Ne mai ținut de nimeni, ca'n maluri fără fund

cu ierburi otrăvite și putrede, m'afund

în golul ce-mi rămâne, enorm în locul Tău.


Jurnal de bord - Mircea Pavelescu








Mareea ca o pâine dospește calm în barcă,

pe-aci Februar e tânăr și cu obrazul ud;

în fund din crucea largă zvârlită peste sud

cad stele ori embleme de aur pentru șapcă.


Aștept să-mi întinzi mâna ușor peste ocean

întocmai ca o algă prin mrene de argint.

Inima ta pe-alocuri o simt călătorind

închisă'n buzunarul batistei și'n ochean.


Remiză de salon - Mircea Pavelescu











- V-am dat un şah cu calul, mă iertaţi, 

dar e un şah lipsit de gravitate. 

Puteţi fugi cu regele, sau poate, 

că-i preferabil calul să-l schimbaţi.


Şi pentru ca să nu vă angajaţi 

în operaţiuni prea complicate, 

dăunătoare pentru sănătate, 

eu v-aş propune net să remizaţi.


- Deşi cred c-ar mai fi o încercare, 

ea presupune un efort prea mare 

și-o foarte-ndelungată analiză...


Dar cum sunt invitat la un concert 

și-acum e ora şapte fără-un sfert 

accept cu dragă inimă remiză.

Mircea Pavelescu - Biografie

Mircea Pavelescu s-a născut la Iași la 14 octombrie 1908, și s-a stins în 1980. A fost nepotul poetului Cincinat Pavelescu.

Fiul lui Virgiliu Pavelescu și al Artemisei (n. Millo). Licențiat al Facultății de Matematică a Univ. din București (1929). Absolvent al Academiei Navale din Constanța (1931). 

Ofițer de marină la Constanta (193l-l945); funcționar la Președenția Consiliului de Miniștri (1945-l950); delegat al Guvernului la Administrația Porților de Fier (1950-l952), la Orșova; redactor la revista Urzica (1952-l974). 

Debutează in revista Graiul nostru (1925). 

Debut editorial cu volum de versuri Pasărea paradisului (1938). 

Colaborează la Adevărul literar și artistic. Bilete de papagal, Universul literar, Convorbiri literare, Kalende, Jurnalul literar, Vremea, Contemporanul, România literară etc. Alte voi.: Arcd lui Noe (1968), Ursuletul calator (1968), Versuri (1968). A semnat si cu pseudonimul Pavel Mihăileanu. In ultimii ani, se manifestă mai ales ca autor de poezii umoristice și versuri pentru copii, epigramist. Traduce din V.G. Korolenko, V. Karbovskaia (în colab.) și V. Siveditis.


Opere publicate:

Pasarea paradisului, versuri. Iasi, 1938;

Arca lui Noe. Carte de colorat, Bucuresti, 1968;

Ursuletul calator. Ghiciti si colorati. Bucuresti, 1968;

Versuri, Bucuresti, . Traduceri: V.G. Korolenko, Fara grai. Bucuresti, 1955 (in colab. cu Isabela Dumbrava);

V. Karbovskaia, Persoane straine. Bucuresti, 1956 (in colab. cu V. Bimbulov);

Victor Siveditis, Fabule, Bucuresti, 1971.

Atât de simplu - Ion Mânzatu








Poate c-ar fi puțin mai simplu

dac-am putea sâ ne-ntelege,

într-o lume atât de tristă și rece

poate c-odată n-o să mai plângem.


Plâng cu capul în mâini

sunt doar ploi de toamnă

plâng cu capul în pumni

e-atât de simplu.


Poate câ n-ar fi atât de greu

dac-am putea să ne cunoaștem

dac-am ști să iubim poezia

poate-am afla cine suntem.

Gențiana - Ion Mânzatu








De vrei din Pietrele să urci

ajungi la o cabană

ascunsă peintre brazi și stânci

o floare de gențiană.


Izvorul de salută demn

și te-ndeamnă să urci

de sus, din creasta munților

o floare tu s-aduci.


Haide, haide, prietene

te aștept în asfințit

sâ cunoști un munte drag

și o floare ce-o iubim.


Gențiana-i un popas în munți

unde-o s-auzi povești

drumețule ce-ai fost aici

de ea să-ți amintesti.


Izvorul te salutâ demn

și te-ndeamnă să urci

de sus, din creasta munților

o floare tu s-aduci.


Păianjenul simbolist - Cincinat Pavelescu







Fabulă


Păianjenul în colțul unei case,

privind un vierme de mătase

că vine inocent s-admire

cum își țesuse plasa lui subțire,

în care-o biată muscă se-ncurcase,

zice îngâmfat:

Vierme obscur, faci foarte bine

că-n fine, vii să iei lecții de la mine,

ghergheful meu e brevetat.

Ca să lucrez cu-astfel de fire,

secretul numai eu îl știu,

fac pânze pentru mai târziu

și poate... pentru nemurire!

Nici n-apucase bine să rostească

păianjenul lăudăros

naivitatea lui prostească,

că servitoarea, fără milă,

întinde lungu-i măturoi,

și din tavan aruncă la gunoi

păianjen, muscă, plasa inutilă.


Morala:

Și-n literatură, ca-ntr-o veche casă,

pânze de păianjen unii-ncep să țeasă.

Dar de la o vreme s-a-nceput războiul...

critica-nțeleaptă dă cu măturoiul!