Îl găsim în oricare ungher și în orice situație. Este vocea unui popor care a supraviețuit prin umor, toleranță și de cele mai multe ori prin credință.
Caragiale este oglinda societății românești de 168 de ani, așa cum pentru englezi este Shakespeare sau pentru francezi Moliere.
Ion Luca Caragiale s-a născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), din județul Dâmbovița, fiind primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei Kiriak Karaboa.
Nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic şi ziarist, Caragiale e considerat cel mai mare dramaturg român şi unul dintre cei mai importanţi scriitori. Începutul activităţii jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat, cu probabilitate, în luna octombrie
1873, la ziarul „Telegraful” din Bucureşti, unde a susţinut rubrica de anecdote intitulată „Curiozităţi”. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu certitudine, odată cu colaborarea la revista „Ghimpele”, unde şi-a semnat unele dintre cronici cu pseudonim.
Numele întreg îi apare la publicarea din data de 1 octombrie 1874 a poemului „Versuri” în „Revista contemporană”, unde, în data de 4 octombrie 1874, vine cu trei pagini de poezie.
A făcut şi gazetărie, la bisăptămânalul „Alegătorul liber”, al cărui girant responsabil a fost în anii 1875-1876. În lunile mai şi iunie 1877, Caragiale a redactat singur şase numere din „Foiţa hazlie şi populară” și „Claponul”. Între anii 1876 şi 1877 a fost corector la „Unirea democratică”. În 1878-1881 a colaborat la „Timpul”, alături de Eminescu, Ronetti-Roman şi Slavici.
În 1878 a început să frecventeze şedinţele bucureştene ale „Junimii” şi să citească din scrierile sale. La Iaşi, a citit „O noapte furtunoasă” într-una din şedinţele de la „Junimea”. În 1879 a publicat în „Convorbiri literare” piesa „O noapte furtunoasă”. La 1 februarie 1880, revista „Convorbiri literare” a publicat comedia într-un act „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârşitul anului 1889, Caragiale a înfiinţat revista umoristică „Moftul român”.
A fost şi director al Teatrului Naţional din capitală, bucurându-se de un mare respect în rândurile tuturor artiştilor şi ale militanţilor pentru cauza naţională.
”Nu am văzut niciodată autor care să intre mai mult în tipurile ce a creat, care să-ți joace mai bine rolurile ce a scris pentru alții. Din ”Noaptea furtunoasă” și din noua sa comedie ”O scrisoare pierdută” nu e polițai, prefect, proprietăraș ambițios și naiv pe care să nu ți-l prezinte cu dibăcia unui comediant consumat în arta sa. Și cu toate acestea nu cunosc un autor mai obiectiv, mai deosebit de creațiunile sale.”, scria Barbu Ștefănescu Delavrancea.
Caragiale a reușit ca jurnalist, politician, scriitor, poet și afacerist în aceeași măsură în care a cunoscut amarul eșecului în aproape toate activitățile sale. Poate tocmai de aceea nu doar o dată Caragiale a cochetat cu ideea exilului. Fie că era vorba de Brașov, de Sibiu, ori de Berlinul în care a și încetat din viață, cel mai mare dramaturg român a simțit permanent nevoia de a fugi din calea societății pe care o viață întreagă a satirizat-o.
Nu a considerat asta o înfrângere…a fost doar realitatea ironică a vieții sale…să încerci, să fii pe punctul să reușești și să te retragi.
”Brașovul era un loc de predilecție pentru el, își amintește Cella Delavrancea. Se ducea în piață să se certe cu unguroaicele, prefăcându-se că e un om prost și cicălitor, și nu se lăsa până nu ajungea cu gâlceava la culme. Scenele acestea povestite de Caragiale, cu accentul bietelor vânzătoare exasperate, aveau un haz irezistibil. Privirea lui adâncă cerceta cu solemnitate de bufniță cotloanele sufletești, prindea pricinile mecanismului psihologic, înregistra neiertător toată gama vanității omenești, sămânța cea mai de seamă a inspirației sale. Caragiale era născut om de teatru, își amintea în continuare Cella Delavrancea. De aceea piesele lui rămân veșnic vii, incisive ca gravurile marilor pictori olandezi, iar nuvelele se pot amplifica ușor pe scenă, păstrând aceeași vervă plină de seva unui adevăr nepieritor.”
Iată cum și-l amintește Victor Eftimiu pe Caragiale:
”Odată Caragiale se hotărâ să-și reînceapă scrisul. El îl încunoștință pe Vlahuță, rugându-i să cumpere o masă mică, albă, de brad, ca să adeverească vorba poetului:
Cu perdelele lăsate
Șed la masa mea de brad...
Buna doamnă Vlahuță, al cărei surâs suav mi-l aduc aminte și azi, era o gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a ilustrului său soț și a prietenilor acestuia Se grăbi să-i cumpere această masă. Caragiale sosi din Berlin și se apucă de lucru. Dar n-apucă să scrie cele dintâi rânduri și călimara se răsturnă, pătând scândura netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și n-a mai scris nimic. I s-a părut că e un semn rău. Lângă pata de cerneală a scris: ”Toate meseriile necurate lasă pete, și s-a iscălit.
De atunci ”masa lui Caragiale” a rămas celebră.
Toți oamenii de seamă care au fost ospătați mai târziu în casa lui Vlahuță au lăsat câte ceva pe masa aceasta. Unii scriitori câteva rânduri, alții numai iscălitura, pictorii o schiță.
St. O. Iosif a scris: ” Și soarele are pete și cu toate acestea e tot soare.”
Goga a lăsat o gândire. ”Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”
Titu Maiorescu va realiza, într-o scrisoare către Duiliu Zamfirescu, o interesantă simbioză între o mare inteligenţă şi nestatornicia unui caracter dificil şi imprevizibil: "Convingerea ce o am despre Caragiale este că are una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, eclectic, bună memorie, momente în care această extraordinară vibratilitate celulară a materiei cenuşii din creier îl scoate mai presus de el însuşi şi-l face capabil de scrieri literare de mare valoare. Din cauza acestei părţi a lui eu închid ochii la toate celelalte, pe care însă le cunosc."
Nu mai puţin revelatoare, în această direcţie, este şi părerea lui Duiliu Zamfirescu. Acesta credea că spiritul maliţios faţă de lucrările unor confraţi, citite la "Junimea", ar putea fi trecute cu vederea graţie "marii lui inteligenţe". Dramaturgul era "o fire atât de fantastică şi de muncită, în care arama şi diamantul sunt legate împreună spre a da iluzia unui inel ducal" (Duiliu Zamfirescu). Structura omenească a lui Caragiale, ca şi aceea artistică, era una duală: una de ironist şi farsor, cu o rezervă nesecată în direcţia manifestărilor umoristice şi cinice, şi alta de sentimental ("Eu sunt un sentimental, domnule!"), neliniştit şi măcinat de melancolii ascunse şi ciudate la un asemenea temperament.
Conservator Muzeul „I.L.Caragiale”, Ploiești
ing. Monica-Violeta BOSTAN
Bibliografie:
- “Istoria literaturii române”, Vol.III, Epoca Marilor Clasici - Comitet de redacţie al volumului: Şerban Cioculescu, Ovidiu Papadima, Alexandru Piru, Cornelia Ştefănescu - Bucureşti 1973 - Editura Academiei Republicii Socialiste România;
- „Amintiri despre Caragiale” - volum editat de Ştefan Cazimir, Editura Humanitas, 2013.
