15 nov. 2019
Amurg de iarnă - George Șovu
Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
câmpia albă un imens rotund -
vâslind, un corb încet vine din fund,
tăind orizontul, diametral.
Copacii rari și ninși par de cristal.
Chemări de dispariție mă sorb,
pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb,
tăind orizontul, diametral.
Amurg de vară - George Șovu
Histerizate fecioare pale,
la ferestre deschise, palpită
în amurguri roșii, nupțiale,
stau pale, și nu se mai mărită.
Eu trec, îmbrâncit, ca și ele,
și-asemenea inima mea plange -
din treacat, tuturor, în perdele,
le pun câte-o roză de sânge.
O privire peste lume - Andrei Mureșanu
Deşert e tot ce vede semeţul ochi supt soare
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
la altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
deplină fericire supt soare n-am aflat!”
Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!
Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
în urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
simțirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.
Un trântor suge mierea ce crudele albine,
zburând în armonie mai multe zeci de mii,
adună dimineaţa, în oarele senine,
când soarele străluce pe verzile câmpii.
Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.
În gura-i pângărită de false jurăminte,
bucată neiertată de lege n-a întrat,
iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.
Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte:
“mă duc cu bucurie, c-am fost şi-s fericit”?
Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte
la altul în natură cu greu a mai zâmbit;
Și iată că el singur a scris cu-amărăciune,
târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:
“nimic supt cer statornic, ci tot deşărtăciune,
deplină fericire supt soare n-am aflat!”
Un tată se sileşte s-adune-averi în lume
încungiură oceanuri cu mii nefericiri,
când fiu-i se răsfaţă văzând că are sume
ce pot să corespundă la oarbele-i simţiri!
Un jude calcă legea, cu scop să mulţămească
desfrâul unei patimi de care-i subjugat;
în urmă dă prinoase, cu scop să amuţească
simțirea conştiinţei ce-l mustră ne-ncetat.
Un trântor suge mierea ce crudele albine,
zburând în armonie mai multe zeci de mii,
adună dimineaţa, în oarele senine,
când soarele străluce pe verzile câmpii.
Făţarnicul să-nchină cu buzele pătate,
iar inima-i vicleană goneşte mijiociri
să guste-n răsfăţare-şi ce altor nu-s iertate,
să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.
În gura-i pângărită de false jurăminte,
bucată neiertată de lege n-a întrat,
iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte,
ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.
Deşert e dar ce vede semeţul ochi sub soare,
și nu e fericire deplină pre pământ;
un vis e ce-amăgeşte fiinţa muritoare
din data când se naşte şi până la mormânt!
Ca o biografie - Maitreiy Devi
Consideraţi aceste versuri răspunsul la întrebările care privesc un capitol intim al biografiei mele.” - Maitreiy Devi
Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel
n-am sa strig.
Golurile se vor mări de la sine
destul ca să scot mâna şi să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
niciodată n-ai să zideşti închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
de îndată ce voi apărea eu.
Deşi mă vei exila şi mă vei trimite pe un ocean
într-o barcă găurită
am să desfid oceanul
și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei
unde nisipul duşmănos e fierbinte,
deodată va sufla parfum de iasomie
ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineţi
mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
și că tu ai fost cel care m-a învăţat
să trag la ţintă fără greş.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
de nu-mi mai pot vedea drumul,
fii sigur c-am să netezesc cerul
și am să umplu lumea de lumimă într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
am sa-ti umplu cerul cu un cantec
tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să ştii
de unde vine revărsarea aceasta de lumină.
Chiar dacă mă vei prinde sub plasa de oţel
n-am sa strig.
Golurile se vor mări de la sine
destul ca să scot mâna şi să cuprind luna.
Și de vei face ziduri de piatră
niciodată n-ai să zideşti închisoare pentru mine.
Pietrele se vor nărui de la sine
de îndată ce voi apărea eu.
Deşi mă vei exila şi mă vei trimite pe un ocean
într-o barcă găurită
am să desfid oceanul
și n-am să pierd nici această bătălie marină.
Sau dacă mă vei trimite în deşertul Saharei
unde nisipul duşmănos e fierbinte,
deodată va sufla parfum de iasomie
ca să-mi umple serile pustii.
Ai uitat că într-una din primele noastre dimineţi
mi-ai pus în mână o săgeată care poate ochi sunetul
și că tu ai fost cel care m-a învăţat
să trag la ţintă fără greş.
Și azi, dacă vrei să mă umpli de întuneric
de nu-mi mai pot vedea drumul,
fii sigur c-am să netezesc cerul
și am să umplu lumea de lumimă într-o noapte fără lună.
N-ai decât să stai cu spatele întors la mine,
am sa-ti umplu cerul cu un cantec
tăcut ca o rază. Iar tu, mirat, n-ai să ştii
de unde vine revărsarea aceasta de lumină.
Seară cu fulgere - Alexandru Philippide
Primeşte-acum aceasă închinare
a unor versuri crâncene şi-amare,
cu strofele că nişte drapele zdrenţuite
în bătălia rimelor rebele,
dezlănțuite,
asemeni unor ploi de stele
pe ceru-nchipuirii mele!
O, vino printre fulgere cu mine,
printre gheţari de nouri să ne croim un drum
și de pe culmea serii bătută de furtună
să contemplăm un univers de scrum!
Odată mi-era frică de tăcere:
simțeam cum bate vremea-n pieptul meu
și zgomotoasă plasa de vorbe efemere
m-acoperea cu vraja ei mereu.
De-atuncea câte nu s-au lămurit şi câte
au început a se nelămuri!
să mergem către zările urâte
și să scăpăm de grija de-a dori!
Sărăcia - Bogdan Petriceicu Haşdeu
Sărăcia cea flămândă
ca pușcașul stă la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!
Munca tare, munca deasă
numai dânsa nu mă lasă
zbuciumându-mă să pier:
tocmai astfel altădată
o cămașă ferecată
apără p-un cavaler!
Dar junia mea, o, Doamne,
face loc zbârcitei toamne:
bătrânețele-au sosit!
Zile reci și fără soare,
ca un negru șir de cioare
pe cadavrul părăsit!
Munca geme și suspină
și se roagă la odină,
invalid neputincios,
care după lungi campanii,
când apar din nou dușmanii,
fără voie cade jos!
În zadar ca mai-nainte
îmi azvârl trudita minte
colo-n sferele de sus:
ea se-nalță o bucată,
și s-afundă desperată,
ca lumina în apus!
Totuși, surdă la durere,
lumea strigă, lumea cere,
lumea strânge birul ei!
Dându-i spirit pentru pâine,
ea-ți dă oase ca la câine:
schimb de cărnuri și idei!
Și de ți-a secat izvorul,
te turtește cu piciorul,
scuipă ca-ntr-o cârpă rea;
căci pe lume n-o atinge
ca fitilul, ce se stinge,
ars-a numai pentru ea!...
Sărăcia cea flămândă
stă ca un pușcaș la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!...
ca pușcașul stă la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!
Munca tare, munca deasă
numai dânsa nu mă lasă
zbuciumându-mă să pier:
tocmai astfel altădată
o cămașă ferecată
apără p-un cavaler!
Dar junia mea, o, Doamne,
face loc zbârcitei toamne:
bătrânețele-au sosit!
Zile reci și fără soare,
ca un negru șir de cioare
pe cadavrul părăsit!
Munca geme și suspină
și se roagă la odină,
invalid neputincios,
care după lungi campanii,
când apar din nou dușmanii,
fără voie cade jos!
În zadar ca mai-nainte
îmi azvârl trudita minte
colo-n sferele de sus:
ea se-nalță o bucată,
și s-afundă desperată,
ca lumina în apus!
Totuși, surdă la durere,
lumea strigă, lumea cere,
lumea strânge birul ei!
Dându-i spirit pentru pâine,
ea-ți dă oase ca la câine:
schimb de cărnuri și idei!
Și de ți-a secat izvorul,
te turtește cu piciorul,
scuipă ca-ntr-o cârpă rea;
căci pe lume n-o atinge
ca fitilul, ce se stinge,
ars-a numai pentru ea!...
Sărăcia cea flămândă
stă ca un pușcaș la pândă,
cu cocoșul ridicat:
dintr-un deget o mișcare,
glonțul zboară cu turbare
și vânatul a picat!...
Viersul - Bogdan Petriceicu Haşdeu
Homer cânta mânia divinului Ahille,
și Dante Tartarul cânta;
poetul, când se naşte în amărâte zile,
amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere,
când sparge muza pieptul meu,
căci inima zdrobită răsună prin cădere
și saltă desperată în spasmuri de durere,
scoțând din agonie un ţipăt scurt şi greu;
o poezie neagră, o poezie dură,
o poezie de granit,
mișcată de teroare şi palpitând de ură,
ca vocea răguşită pe patul de tortură,
când o silabă spune un chin nemărginit!
Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele
în veacul nostru pe pământ,
când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
iar adevărul geme tempeste şi rezbele,
blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!
Lăsaţi pedestrei poze minciuna curtezană!
Al cântului entuziasm
respinge veselia spoită şi vicleană,
când totul împrejuru-i printr-o imensă rană
exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
și Dante Tartarul cânta;
poetul, când se naşte în amărâte zile,
amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
și Dante Tartarul cânta;
poetul, când se naşte în amărâte zile,
amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
Şi eu câteodată smulg harpa din tăcere,
când sparge muza pieptul meu,
căci inima zdrobită răsună prin cădere
și saltă desperată în spasmuri de durere,
scoțând din agonie un ţipăt scurt şi greu;
o poezie neagră, o poezie dură,
o poezie de granit,
mișcată de teroare şi palpitând de ură,
ca vocea răguşită pe patul de tortură,
când o silabă spune un chin nemărginit!
Ar fi o ironie să cânt eu flori şi stele
în veacul nostru pe pământ,
când ele sunt o larvă grimată cu văpsele,
iar adevărul geme tempeste şi rezbele,
blestem, urgie, neguri, pucioasă şi mormânt!
Lăsaţi pedestrei poze minciuna curtezană!
Al cântului entuziasm
respinge veselia spoită şi vicleană,
când totul împrejuru-i printr-o imensă rană
exală din cangrenă un colosal miasm!
Homer cânta mânia divinului Ahille,
și Dante Tartarul cânta;
poetul, când se naşte în amărâte zile,
amar şi el ca lumea, nu cântă pe copile,
nici cupa baccanală nu-l poate îmbăta!
La Iulia - Bogdan Petriceicu Haşdeu
Când văz o floare
lucind la soare
ca o lumină din curcubeu,
mă fac o rază,
ce colorează
flori și mai mândre pe chipul tau!
Când pe sub seară
în primăvară
privighetoarea cântă cu dor,
printre suspine
gândind la tine,
te-auz, iubito, șoptind amor!
Când luna-n unde
galeș s-ascunde,
vărsând în valuri mii de scântei,
eu jur, Iulie,
că-i mult mai vie
văpaia dulce din ochii tăi!
Când în altare
vin cu-ntristare
s-ador în pace pe Cel-de-Sus,
văz pe icoana
Sânta Madona,
și bietul cuget la tine-i dus!
Nimic nu-mi place!
Anima tace,
dar mintea-ntreabă de multe ori:
să fii tu oare
mai dalbă floare
decât atâtea sublime flori?
Scântei plapânde,
steluțe blânde,
să nu mai fie ca-n ochiul tău?
Să fii tu oare
lună și soare,
lună și soare și Dumnezeu?...
suflet, junie
și poezie
astfel se-nchină la zâna lor,
pe lânga care
totul se pare
o noapte neagră, un negru nor!
Suflet, junie
și poezie
sunt călătoare pe-acest pamânt:
orice le place
vor să-l îmbrace
în haina țării de unde sânt!
Suflet, junie
și poezie
din cer în lume când rătăcesc,
aduc cu sine
forme divine
și prin iubire le răspândesc!
lucind la soare
ca o lumină din curcubeu,
mă fac o rază,
ce colorează
flori și mai mândre pe chipul tau!
Când pe sub seară
în primăvară
privighetoarea cântă cu dor,
printre suspine
gândind la tine,
te-auz, iubito, șoptind amor!
Când luna-n unde
galeș s-ascunde,
vărsând în valuri mii de scântei,
eu jur, Iulie,
că-i mult mai vie
văpaia dulce din ochii tăi!
Când în altare
vin cu-ntristare
s-ador în pace pe Cel-de-Sus,
văz pe icoana
Sânta Madona,
și bietul cuget la tine-i dus!
Nimic nu-mi place!
Anima tace,
dar mintea-ntreabă de multe ori:
să fii tu oare
mai dalbă floare
decât atâtea sublime flori?
Scântei plapânde,
steluțe blânde,
să nu mai fie ca-n ochiul tău?
Să fii tu oare
lună și soare,
lună și soare și Dumnezeu?...
suflet, junie
și poezie
astfel se-nchină la zâna lor,
pe lânga care
totul se pare
o noapte neagră, un negru nor!
Suflet, junie
și poezie
sunt călătoare pe-acest pamânt:
orice le place
vor să-l îmbrace
în haina țării de unde sânt!
Suflet, junie
și poezie
din cer în lume când rătăcesc,
aduc cu sine
forme divine
și prin iubire le răspândesc!
14 nov. 2019
Nuferii - Alice Călugăru
În alb curat de raze nins
și-n galben şters, şi-n verde stins
răsar din valul liniştit
de ape - abia tremurătoare.
De ape-ntinse-n care moare
albastrul cer nețărmurit
sub soare-n valul sclipitor
răsfrângerea cu floarea lor.
Cununa îndoit a tors
și când te uiți pe apa-ai crede
că pănă-n fundu-i se străvede
prin valuri, chipul lor întors!
Ei sorb, în ploaia de lumini,
cu însetate rădăcini,
sub valul cel tremurător
în care-albastrul palid moare,
Noroiul cel adânc din care -
hrănesc de mult zăpada lor.
Buruieni - Alice Călugăru
Sălbatică grădina-i amar îmbălsămată,
de buruieni înalte ce cresc cotropitoare,
mireasma-i plămădită-n a soarelui dogoare
rămâne totuşi crudă, ş-adanc răcoritoare.
Din lamura de floare şi frunza, fură vântul
și sufletul mi-l umple, şi sângele mi-l bate,
și tâmpla-mi răcoreşte cu sărutări curate,
și părul mi-l resfiră cu mâini îmbălsămate.
Un glas de mii de greieri îmi cântă la picioare
și prin trifoi sălbatic, ş-amară păpădie,
fug verzi cu şopârle cu-alunecare vie,
și surii şerpi în ierburi cu apă se-mlădie.
În vânt se împreună, cu gustul cel de cimbru,
cu gustul cel de miere al florilor la soare,
miros de nalbă searbăd, şi tainic de cicoare,
miros de izmă verde, îmbătător şi tare.
Şi totdeodată dulce şi aspru muşețelul,
miroase ca pământul şi soarele.
Pelinul îmbălsămează iarba, amețitor ca vinul,
și negrele semințe de mac, işi torn veninul.
Simțirea mea, ca vântul, colindă prin grădină
ca şerpii pe pământul cel proaspăt se mlădie,
ca florile, în steblă mi-o strâng, şi cu beție
ca greierii taină mie.
Torsul - Alice Călugăru
Din odaie, vin la vatră toți motanii să s-adune,
și-mpreună torc, - un cântec parcă din ascunse strune,
torc cu ochii-nchişi de lene, lângă focul roş, şi torsul
lor, se-ngână lung cu torsul fusului - şi cu întorsul
fir albastru depănat de rischitorul cel din tinda.
Vin la vatră toți motanii somnoroşi să se întindă,
și în murmurul de torsuri şi de fire-nvârtitoare
pe când valuri de zapadă cătră geamuri cad uşoare
eu cu capul lângă mâța sură care mie-mi toarce.
Răsfrângere în memoria soarelui - Cezar Baltag
Toate sunt sub semnul tău, Apollo.
Clipa plouă-n noi torențial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.
În stejar, unde septembrie țese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemișcător.
E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
numai sud și sud și sud și sud.
Timpul plouă-n lucruri. Valea țese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soție a-ntâmplării,
inimile noastre în ulcior?
Clipa plouă-n noi torențial.
Ieri a râs un ulm. O vară-ntreagă
o femeie a iubit un deal.
În stejar, unde septembrie țese
ulii într-un aprig cerc sonor,
de ieri seară vremea o măsoară
Absalom, pendul nemișcător.
E aici un loc din care-n toate
laturile lumii mă aud.
Nordul e un punct din care-ncepe
numai sud și sud și sud și sud.
Timpul plouă-n lucruri. Valea țese
ulii într-un aprig cerc sonor.
Unde duci, soție a-ntâmplării,
inimile noastre în ulcior?
Verbal icon - Cezar Baltag
Cuvintele visează
Ochii într-un fiord
de lacrimi
și poemul
nu se mai cheltuiește în afară
o lungă ezitare între sens
și sunet
acolo unde pâlpâie nostalgia
proscrisului
unde
jocul oglinzilor nu înseamnă
sfârșit.
Foneme, cuvinte, fraze, enunțuri
și un chip al cuvântului
sau un chip de înger
sau amândouă la un loc.
Ochii într-un fiord
de lacrimi
și poemul
nu se mai cheltuiește în afară
o lungă ezitare între sens
și sunet
acolo unde pâlpâie nostalgia
proscrisului
unde
jocul oglinzilor nu înseamnă
sfârșit.
Foneme, cuvinte, fraze, enunțuri
și un chip al cuvântului
sau un chip de înger
sau amândouă la un loc.
Aerul - Cezar Baltag
Aerul din preajma ta e nemișcat,
nemișcată marea dincolo de umerii tăcuți.
Vulturii lansându-se-n amiezi
chipul mi-l vor desena în aer.
Era freamăt, erau valuri și acum
doar atracția pământului o simt,
cum o simte floarea cu o oră
înainte de-a-i cădea petalele.
nemișcată marea dincolo de umerii tăcuți.
Vulturii lansându-se-n amiezi
chipul mi-l vor desena în aer.
Era freamăt, erau valuri și acum
doar atracția pământului o simt,
cum o simte floarea cu o oră
înainte de-a-i cădea petalele.
Alb - Cezar Baltag
Alb indescifrabil, nevăzute
unduiri de cuvinte
Spun clipei mele
să mai aibă răbdare
în metafora
de carne și sânge
a vieții:
premoniție și recunoaștere
este atingerea
de valul întrebării care
se îndepărtează.
Sunt pelerinul căruia
i s-a asasinat biograful:
drumul e un adevăr transparent
viața o coală de hârtie
rămasă albă
rămasă albă.
unduiri de cuvinte
Spun clipei mele
să mai aibă răbdare
în metafora
de carne și sânge
a vieții:
premoniție și recunoaștere
este atingerea
de valul întrebării care
se îndepărtează.
Sunt pelerinul căruia
i s-a asasinat biograful:
drumul e un adevăr transparent
viața o coală de hârtie
rămasă albă
rămasă albă.
Poemul muncii însuflețitoare pe care am prestat-o pe ogoare - George Petrone
M-am cunoscut atunci cu fata aia...
stăteam alături în autobuz,călătorind spre C.A.P. Cârjoaia
anume la cules de cucuruz.
Era tulburătoare și în ton:
pe cap purta o testemea cochetă,
avea-n picioare doi bocanci maron
și o pestelcă peste salopetă.
Tot drumul ne-am întreținut, vorbind
ce relaxant e să purcezi la țară
ca să-ți aduci aportul, opintind
la noua revoluție agrară.
Cum am ajuns, am și zbughito-n lan
și eu și ea și... pune-te pe treabă,
și-am nădușit cu-așa de mult elan
că ne-a stuchit admirativ o babă.
Veni apoi și pauza de masă,
cam pe la ora unu făr-un sfert
și noi am consumat ce-aveam de-acasă
plus niște pufarine la desert.
Apoi, nerisipind nici o minută,
ne-am apucat, uitând de surmenaj,
să strângem cucuruzu-n saci de iută
iar sacii să-i urcăm în atelaj.
Le-am spus să stăm și noaptea, că-i răcoare,
și-mpinși de un elan nestăvilit
să strângem cucuruz la felinare,
dar ei au spus: bă, tu te-ai cam dilit!
Târziu, spre seară, ni s-au adresat
vii mulțumiri și-aprecieri verbale
de către un tovarăș crăcănat
reprezintând organele locale.
Ba, cică dumnealui ținea morțiș
să-i tragem un chiolhan cu vin și toasturi,
dar eu nu știu, eram într-un tufiș
și tocmai mă-ncheiam discret la nasturi.
Pe fată doar, din toată hărmălaia,
o auzeam zicând s-o mai invite,
deoarece știuleții de Cârjoaia
i-au provocat plăceri nebănuite.
Dedublare - George Petrone
acum un an, ba chiar un an-jumate,
v-am abordat, gândind în sinea mea,
că o să scap de trasul la măsea,
că, recunosc, eram necumpătat
și de-aia mă trezeam tot timpul beat.
Ei bine, mi-ați prescris un tratament
extrem de sigur și eficient
bazat pe un proces homeopatic
și unul relaxant, psiho-somatic,
spunând că voi scăpa de-acest sindrom
și, ne mai bând, o să devin ”alt om.”
Eu am urmat programul indicat
exact așa cum mi-ați recomandat.
V-am ascultat, mi-e martor Cel de Sus,
dovadă că sunt altul - cum ați spus -
că de-aș fi eu, cel vechi, nu aș mai bea,
dar ăsta nou... cam trage la măsea!
Ingratitudine - George Petrone
să îngenunche mândrul Capitoliu,
a gâștelor spontană hărmălaie
salvat-a Roma de măcel și doliu.
Scăpați, astfel, de tragică pierzare,
romanii se-așezară pe festin:
sosiră muzicanți și dansatoare,
se destupară buțile cu vin.
Și se mai spune - oarecum în râs - că,
atunci când foamea prinse să-i răzbată,
și-o potoliră cu... fripturi de gâscă!
MORALA? După faptă și răsplată...
Îndestulare - George Petrone
pogoară tandru ca-ntr-un menuet,
prea zbuciumatu-mi suflet de poet
se zbate-ntr-o morbidă cumpănire.
N-am pus o gogonică la oțet,
mălai n-am căpătat de nicăire
și goale-mi stau borțoasele clondire
pe vremi cu tămâios și cabernet.
Ce-am strâns în schimb?
Am strâns într-un caiet
o cronică rimată, un sonet,
trei parodii, un microfoileton
și-un set de epigrame. Asta-i tot!
Și-acum vă-ntreb: pentru acest sezon
pot spune eu că nu-i destul? Nu pot...
Fluturele de povară - Adrian Păunescu
Când vin dureri încet de nicăierea
și steagul casei bate mohorât,
eu tuturora vă șoptesc atât:
pe draga mea n-o sperie durerea.
Ea a venit aicea de departe,
pustiuri a bătut cu pasu-i mic,
acum, pe ea n-o sperie nimic,
ea a trecut de frică și de moarte.
Și, ca să știți puterea firii ei,
cât este ea mai tare decât toate,
uitați-vă la cer cu ochii mei
și veţi vedea ceva ce nu se poate:
Acum, când ies cornițele la miei,
un fluture purtând pamântu-n spate.
Elegie pentru vârsta a III-a Corneliu Vadim Tudor
Bătrânii îşi plîng tinerețea pierdută
Ei nu pot să creadă că viața s-a scurs
Iar lacrima lor are gust de cucută
Au fost condamnați, fără drept de recurs.
Se uită la poze... apoi în oglindă
Tot ei sunt, desigur, dar cât s-au schimbat!
Şi ce e cu masca pe chip, suferindă
Și-n plete cu varul acesta ciudat?
Au riduri zbârcite pe fața umflată
Li-e fruntea brăzdată de griji și nevoi
Nespus de frumoşi le-au fost ochii odată
Acum n-au lumină, sunt tragici și goi.
E mare schimbarea și pot s-o îndure
De n-ar fi durerea din fiece os
Mai fac infiltrații, seringile-s dure
Dar tot nu-i ajută, un chin de prisos.
De vizite scurte și rare au parte
C-un ochi sunt pe ceas şi cu altul pe geam
Copiii sunt mari și atât de departe
Nepoții vin doar când n-au bani de bairam.
La televizor nu mai au ce să vadă
Un neam certăreț e născut din viol
Ies tot ei, bătrânii, să dea la zăpadă
Dar ghiara anginei îi dă iar de gol.
Mai trece o zi... și mai vine o noapte...
Dar câți dintre ei vor ajunge în zori?
Să-şi facă rețeta? Să cumpere lapte?
N-au bani pentru toate, şi-aşa sunt datori.
Le sună de-acum tot mai rar telefonul
E ,,Marşul funebru" semnal muzical
Fac singuri Crăciunul și Revelionul
Tot singuri sparg oul cel roșu, pascal.
Mai nou, cad prin casă, cu oase fragile
Şi pline de aer ca pasărea-n cer
Îi bagă-n şuruburi și ghips zeci de zile
Atunci să te ții plictiseală, monșer!
Şi fiece zi ei o smulg, cu eforturi
Din apa cea neagră a Râului Styx
Acesta-i, de fapt, cel mai greu dintre sporturi:
Să faci paraşuta să cadă la fix!
Dar vine o zi cînd ea cade alături
Ori nu se deschide, şi-atunci ai murit
Te duc sanitarii la morgă, în pături
Şi-un popă îți cântă la cap, plictisit.
În fine, eşti liber! Şi ce uşurare!
Te-ntâmpină, iată, toți morții tăi dragi
Chiar câinii eterici îți vin la picioare
În Lumea de-Apoi te conduc aceşti magi.
Aşa se întâmplă. Toți trecem prin asta.
E greu să mori tânăr, dar nu ca bătrân.
Noi nu dispărem, nu ne ducem și basta -
Prin moarte ne naștem la Domnul la sân.
Cocori bătrâni - George Ţărnea
Dăm fuga-n veşnicie cu braţele deschise,
trecând peste sordide lagune de gunoi,
să ne-ncărcăm de fluturi, să ne-ncărcăm de vise,
până se schimbă sensul căderilor din noi.
Aşa se face, iată, că-n vară ni se-abate,
prin carnea tot mai roasă de-atâtea învrăjbiri,
câte-un fior albastru şi auzim cum bate
din nou, acelaşi clopot al unei vechi iubiri.
Pe care o crezusem definitiv uitată
sau cel puţin pierdută pe nişte mări de flori,
dar ea se-ntoarce, totuşi, cât să mai moară-odată
în frigul cărnii noastre de prea bătrâni cocori.
trecând peste sordide lagune de gunoi,
să ne-ncărcăm de fluturi, să ne-ncărcăm de vise,
până se schimbă sensul căderilor din noi.
Aşa se face, iată, că-n vară ni se-abate,
prin carnea tot mai roasă de-atâtea învrăjbiri,
câte-un fior albastru şi auzim cum bate
din nou, acelaşi clopot al unei vechi iubiri.
Pe care o crezusem definitiv uitată
sau cel puţin pierdută pe nişte mări de flori,
dar ea se-ntoarce, totuşi, cât să mai moară-odată
în frigul cărnii noastre de prea bătrâni cocori.
Asfințituri zilnice - Alexandru Căprariu
În fiecare zi, un asfințit
Apoi, o dimineață mai regească.
Nimic nu moare. Greu e de oprit
- din pietre chiar - cuvântul să vorbească.
Misterele visării, uneori,
mistuitor bolnave de lumină,
își plămădesc făpturile din zori -
dar asfințirea surpă și dezbină.
Între opal și sânge, spre apus,
tăcerea plânge tâlcuri efemere.
Ca un balaur, soarele-i răpus.
Țâșnesc spre boltă stele, reci junghere.
Tot ce-a fost munte pare câmp acum.
Ca și stejarii, iarba aspru geme.
Jertfirea zilei s-a schimbat în scrum,
din care spaima scrie crizanteme.
La râu, sculptat e cerbul din bazalt
și, fără glas de corn și vânătoare,
presimte albi ogari, în suplu salt,
gonind spre soarta lui s-o împresoare.
Bătrânul cerb se-ntoarce-n amintiri,
când fulgera din stânci și era teafăr,
iar diadema coarnelor subțiri
în undea-a-mpuns văzutu-ntâi luceafăr.
E ostenit de ani și-nsingurat.
Coroana faimei sale îl doboară,
deși numai părelnic e vânat,
sub mândra și regala ei povară.
La ce-ar goni? Spre care înțeles?
El însuși s-a dezis de herb și turmă.
Pârâul plânge sub frunzișul des,
la mitul asfințirilor din urmă.
Apoi, o dimineață mai regească.
Nimic nu moare. Greu e de oprit
- din pietre chiar - cuvântul să vorbească.
Misterele visării, uneori,
mistuitor bolnave de lumină,
își plămădesc făpturile din zori -
dar asfințirea surpă și dezbină.
Între opal și sânge, spre apus,
tăcerea plânge tâlcuri efemere.
Ca un balaur, soarele-i răpus.
Țâșnesc spre boltă stele, reci junghere.
Tot ce-a fost munte pare câmp acum.
Ca și stejarii, iarba aspru geme.
Jertfirea zilei s-a schimbat în scrum,
din care spaima scrie crizanteme.
La râu, sculptat e cerbul din bazalt
și, fără glas de corn și vânătoare,
presimte albi ogari, în suplu salt,
gonind spre soarta lui s-o împresoare.
Bătrânul cerb se-ntoarce-n amintiri,
când fulgera din stânci și era teafăr,
iar diadema coarnelor subțiri
în undea-a-mpuns văzutu-ntâi luceafăr.
E ostenit de ani și-nsingurat.
Coroana faimei sale îl doboară,
deși numai părelnic e vânat,
sub mândra și regala ei povară.
La ce-ar goni? Spre care înțeles?
El însuși s-a dezis de herb și turmă.
Pârâul plânge sub frunzișul des,
la mitul asfințirilor din urmă.
Noiembrie sosește - Alexandru Căprariu
Cuvinte cad din toamna unui gând.
Se-așază-n versuri - pietre funerare.
Tristețile, alcooluri fumegând,
plâng harta unor amintiri amare.
Ca un blestem noiembrie sosește.
Nori sumbri se ridică - metereze,
cât luna-și poartă auriul peste
prin cețuri reci ca-n vechi gravuri engleze.
E ceas elegiac. Secunda-și frânge
cristalul într-o hohotire mută,
de când copacii par să scuipe sânge
cu frunzele-n metalica derută.
Un carusel de corbi. Și zare scundă.
Solarele incendii sunt acuma
palori în asfințire muribundă.
Pe vis, perfid, și-n ierbi, coclește bruma.
Parfum fânaț, din arbori si din plante,
ca o maree putredă ne-atinge.
Fantome - din coșmaruri delirante -
spasmodic ne sărută pe meninge.
Cu negre ramuri, și osificate,
de golul din văzduh un plop se-agață -
parc-aș fi eu, rămas pe jumatate
în vis - Nemesis, în destin - paiață.
Franghia vieții - scurtă și subțire -
o calc cu spaime mari de-un tâlc de vreme.
Mi-s pașii tot mai mult în amintire.
Nu eu, ci timpu-n sângele meu geme.
Fantasme, spre amurg, mă violează
cu droguri ucigașe și subtile.
Prelungi feline fabulos dansează,
pe țărm virgin, în gheața din pupile.
Șerpi argintii, reci flăcări mlădioase,
scriu cifre sacre-n rituri din cabală.
Clepsidre de cenușă port în oase.
Iar toamna plânge-n ploaie - târfa goală.
Delirul ei îmi culcă steaua-n bernă.
De clipa prăbușirilor m-apropiu.
Beau vin acriu în vânâta tavernă,
printre răpușii de iubiri și opiu.
Bastardă soarta. Dimineața, iată,
ca o cățea se-apropie, vicleană.
Ursita-mi strălcește-ndoliată
în drojdia ce-a mai rămas în cană.
Câmp secerat - Alexandru Căprariu
Nedumerit o clipă, sub un văzduh de foc,
stă cântul ciocârliei, târzie creangă-n vânt,
și nu se recunoaște aceluiași noroc
sol pașnic, și aceluiași pământ.
A fost un dans de holde, pe-aicea, ieri. Azi nu-i.
Fântâni arteziene, vibrând ca-n mitul getic,
își decantau metalul, țâșnit în fir gălbui,
și murmurând frenetic.
Covorul, de mătase și aur, adunat,
din zori până la ceasul când steaua-n cer se știe,
câmp crud și beat de cântec de greier a lăsat,
pe care plugul iarăși o să-l scrie -
la fel, dar cât de altfel o să-l scrie!
(Poezie culeasă din Almanahul Literar, 1970)
stă cântul ciocârliei, târzie creangă-n vânt,
și nu se recunoaște aceluiași noroc
sol pașnic, și aceluiași pământ.
A fost un dans de holde, pe-aicea, ieri. Azi nu-i.
Fântâni arteziene, vibrând ca-n mitul getic,
își decantau metalul, țâșnit în fir gălbui,
și murmurând frenetic.
Covorul, de mătase și aur, adunat,
din zori până la ceasul când steaua-n cer se știe,
câmp crud și beat de cântec de greier a lăsat,
pe care plugul iarăși o să-l scrie -
la fel, dar cât de altfel o să-l scrie!
(Poezie culeasă din Almanahul Literar, 1970)
Visul meu obișnuit - Paul Verlaine
Un vis adânc şi straniu adeseori revine:
e o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
și nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
și nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
și fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
și-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
a vocilor iubite, tăcute-n depărtare.
(Traducere de George Pruteanu)
e o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
și nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
și nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
și fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
doar ea mi-o răcoreşte, când plânge lângă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i? Sonor e şi dulce totodată,
cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
și-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
a vocilor iubite, tăcute-n depărtare.
(Traducere de George Pruteanu)
Floarea - Goethe
Într-o pădure
de pini am fost,
umblam de plăcere
și fără rost.
În umbră o floare
văzui sub picior,
ca stea licărind,
ca pur ochișor.
Am vrut s-o culeg, dar
atunci se-auzi:
culeasă, ofilită
petală voi fi!
Îndată am scos-o
cu țărâna pe ea,
din strat am luat-o
în camera mea.
Din nou am sădit-o
în loc liniștit;
de-atunci pentru mine
mereu a-nflorit.
de pini am fost,
umblam de plăcere
și fără rost.
În umbră o floare
văzui sub picior,
ca stea licărind,
ca pur ochișor.
Am vrut s-o culeg, dar
atunci se-auzi:
culeasă, ofilită
petală voi fi!
Îndată am scos-o
cu țărâna pe ea,
din strat am luat-o
în camera mea.
Din nou am sădit-o
în loc liniștit;
de-atunci pentru mine
mereu a-nflorit.
Și dacă vrei... - Heinrich Heine
Și dacă vrei să iei aminte,
în toate cântecele mele
zărești un drac frumos de fată,
ivindu-se mereu din ele.
Și dacă vrei să iei aminte
auzi chiar vocea-i îngerească:
prin cântec, râset și oftare
ea cearcă să te zăpăcească.
O vorbă numai, o privire
e-n stare inima să-ți fure,
și-n mai vei rătăci ca mine
pe văi și lunci, visând aiurea...
Grădinarul - Rabindranath Tagore
Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară spunse poetul şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
cu toată ora târzie
veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
și să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
și contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
cineva fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
ușile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!
auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară spunse poetul şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
cu toată ora târzie
veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
și să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
și contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
cineva fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
ușile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
asemeni celui mai tânăr, sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţăşnesc la lumina zilei, iar alţii lacrimi ascunse în intuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!
Iarna cu zăpezi de argint... - Adrian Maniu
Iarna cu zăpezi de argint are să vie...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe - dacă le mai ții...
Vai, ce amară doctorie!...
Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Știu... obrazul tău, atât de luminos,
ca iarna de argint, iubită ție...
n-am să mai calc niciodată pe jos
ar trebui, cineva să mă ție.
Ziceau să mă hrănesc mai bine...
și gura ta e sânge foarte sănătos...
tu însă n-ai de ce să vii la mine;
să-mi scrii o vorbă - ar fi prea frumos!
Vai, câteva minute să stai!
de gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineață...
Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi...
le-ai crede aceleași jucării...
ar fi atâtea adevăruri sfinte!
Lumea ar zice: “E tot nebun...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun!...
Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine - și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă...
Odată, însă, are să mă înțeleagă...
puternic am să-i cad în genunchi - pentru iertare
eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“sunt a ta pe viața-ntreagă”
nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.
Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată...
cum sunt fulgii, albi în vijelie...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit!...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe - dacă le mai ții...
Vai, ce amară doctorie!...
Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Știu... obrazul tău, atât de luminos,
ca iarna de argint, iubită ție...
n-am să mai calc niciodată pe jos
ar trebui, cineva să mă ție.
Ziceau să mă hrănesc mai bine...
și gura ta e sânge foarte sănătos...
tu însă n-ai de ce să vii la mine;
să-mi scrii o vorbă - ar fi prea frumos!
Vai, câteva minute să stai!
de gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce până-n dimineață...
Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi...
le-ai crede aceleași jucării...
ar fi atâtea adevăruri sfinte!
Lumea ar zice: “E tot nebun...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun!...
Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine - și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă...
Odată, însă, are să mă înțeleagă...
puternic am să-i cad în genunchi - pentru iertare
eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“sunt a ta pe viața-ntreagă”
nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.
Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată...
cum sunt fulgii, albi în vijelie...
Glas de toamnă - Adrian Maniu
Toamna a făcut inimi de aur din foi...
nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.
O pasăre se face mică,
în cerul ce-o să fie alb de ploi.
Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Cerul din slăvi înnorate,
împarte uitarea.
Liniște în ogorul unde sămânța veghează,
liniște în sufletul învins,
liniște pe foile ce s-au desprins
și în steaua care stă să cază.
nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.
O pasăre se face mică,
în cerul ce-o să fie alb de ploi.
Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământu are odihnă pentru toate.
Cerul din slăvi înnorate,
împarte uitarea.
Liniște în ogorul unde sămânța veghează,
liniște în sufletul învins,
liniște pe foile ce s-au desprins
și în steaua care stă să cază.
Cântec de jale - Adrian Maniu
Biet suflet, unde mai rătăcești?
E altă lume în flori și stele?
Sau în vecii - fără gând - te sfârșești?
E altă viață, fără de moarte?
Sau și-a noastră-i vis smintit,
și nu mai e nimica mai departe!...
Când frumusețea se face pământ,
tu mai rămâi doar amintire,
dar amintirea se pierde-n cuvânt...
Cântecul tău - am vrut să-l cânt,
Din tot ce este sfânt în mine,
Însă în mine de mult nu mai sunt...
E altă lume în flori și stele?
Sau în vecii - fără gând - te sfârșești?
E altă viață, fără de moarte?
Sau și-a noastră-i vis smintit,
și nu mai e nimica mai departe!...
Când frumusețea se face pământ,
tu mai rămâi doar amintire,
dar amintirea se pierde-n cuvânt...
Cântecul tău - am vrut să-l cânt,
Din tot ce este sfânt în mine,
Însă în mine de mult nu mai sunt...
Zâne de rouă - Magda Isanos
Zâne de rouă,
mă rog vouă,
sã mă primiți
în pajiștea unde dormiți.
Drept lumânare,
aș vrea o floare.
Drept rugăciuni și tropare,
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliți-mi un brâu,
să se facă râu
și să sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropați-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca și cum aș sta lângă vatră,
poveștile-acestui ținut luminos...
Așa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
și-n moarte
zarea pământului verde.
mă rog vouă,
sã mă primiți
în pajiștea unde dormiți.
Drept lumânare,
aș vrea o floare.
Drept rugăciuni și tropare,
vântul să bată, iarba s-aplece mai tare.
Voi, zâne bune,
zvârliți-mi un brâu,
să se facă râu
și să sune.
Apoi, sub torentul spumos,
îngropați-mă jos,
s-aud prin piatră,
ca și cum aș sta lângă vatră,
poveștile-acestui ținut luminos...
Așa mă rog vouă,
zâne de rouă,
să mă dezmierde
și-n moarte
zarea pământului verde.
13 nov. 2019
Am o poveste.... - Lord Byron
Am stat atât de mult,
nu mai am vreo veste,
nici un amănunt,
memoria-mi joacă feste,
nu pot s-o ascult
prin mii de palimpseste.
Dacă mă priveşti vei şti că
am o poveste!
Ca un rob am încercat
să fiu tot ce vrei tu să fiu,
dar şansa mi-am ratat,
se făcuse prea târziu
și m-am dizolvat
în marea de cenuşiu.
Nu mişc acum nici un deget, dragă,
dar înăuntru sunt viu!
M-am săturat de-aceşti păpuşari,
ai viselor noastre torţionari!
Atârnat ani de zile în zadar,
acum e timpul să dispar...
somnul e un chin,
sătul să aştept să vină
vreun agent divin
de după cortină,
vasul mi-e prea plin,
mă ridic cu forţe noi,
poate că-ţi par ruginit puţin, dar
mă duc la război!
Eu cred că asta-am mai făcut
sau poate c-am visat cândva...
revolta mea e doar atât:
sfoara fără care n-aş mişca.
M-am săturat de-aceşti păpuşari,
ai viselor noastre torţionari!
Atârnat ani de zile în zadar,
acum e timpul să dispar,
mai bine-ţi găseşti unul nou,
n-o să particip iar la show,
nu mai vreau să joc un rol,
să-ţi umpli nesătulul gol...
nu mai am vreo veste,
nici un amănunt,
memoria-mi joacă feste,
nu pot s-o ascult
prin mii de palimpseste.
Dacă mă priveşti vei şti că
am o poveste!
Ca un rob am încercat
să fiu tot ce vrei tu să fiu,
dar şansa mi-am ratat,
se făcuse prea târziu
și m-am dizolvat
în marea de cenuşiu.
Nu mişc acum nici un deget, dragă,
dar înăuntru sunt viu!
M-am săturat de-aceşti păpuşari,
ai viselor noastre torţionari!
Atârnat ani de zile în zadar,
acum e timpul să dispar...
somnul e un chin,
sătul să aştept să vină
vreun agent divin
de după cortină,
vasul mi-e prea plin,
mă ridic cu forţe noi,
poate că-ţi par ruginit puţin, dar
mă duc la război!
Eu cred că asta-am mai făcut
sau poate c-am visat cândva...
revolta mea e doar atât:
sfoara fără care n-aş mişca.
M-am săturat de-aceşti păpuşari,
ai viselor noastre torţionari!
Atârnat ani de zile în zadar,
acum e timpul să dispar,
mai bine-ţi găseşti unul nou,
n-o să particip iar la show,
nu mai vreau să joc un rol,
să-ţi umpli nesătulul gol...
De ce iubim femeile - Mircea Cărtărescu
Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare și grăsuț, pentru că au fețe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinți decenți Și limbi de care nu ți-e silă. Pentru că nu miros a transpirație sau a tutun prost și nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii trași înapoi și nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac. Pentru că trec cu un curaj neașteptat peste toate servituțile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăznețe și inventive nu din perversitate, ci ca să-ți arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare și mărunte din casă fără să se laude cu asta și fără să ceară recunoștința. Pentru că nu citesc reviste porno și nu navighează pe site-uri porno. Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care și le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate și de neînțeles. Pentru că îți desenează și-și pictează fețele cu atenția concentrată a unui artist inspirat. Pentru că au obsesia pentru subțirimea lui Giacometti. Pentru că se trag din fetițe. Pentru că-și ojează unghiile de la picioare.
Pentru că joacă șah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câștigă. Pentru că șofează prudent în mașini lustruite ca niște bomboane, așteptând să le admiri când sunt oprite la stop și treci pe zebră prin fața lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minți. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minți. Pentru că-ți spun te iubesc exact atunci când te iubesc mai puțin, ca un fel de compensație. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferințe: o durere reumatică, o constipație, o bătătură, și-atunci îți dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca și tine.
Pentru că scriu fie extrem de delicat, colectionând mici observații și schițând subtile nuanțe psihologice, fie brutal și scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatura feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia și proza lumii. Pentru că le înnebuneste ýAngieý al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un razboi total și inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până și cea mai dură bussiness woman poartă chiloți cu înduioșătoare floricele și danteluțe. Pentru că e așa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloții femeii tale, niște lucrușoare umede, negre, roșii și albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafețe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duș niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privința frumuseții altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viața în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de televiziune. Pentru că țin minte numele actrițelor și actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguț pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-și pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaților. Pentru că sunt blonde, brune, roșcate, dulci, futese, calde, drăgălașe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineață, când timp de o oră ronțăiți biscuiți și puneți ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbați, nici altceva. Pentru că din ele-am ieșit și-n ele ne-întoarcem, și mintea noastră se rotește ca o planetă greoaie, mereu și mereu, numai
în jurul lor.
Pentru că joacă șah, whist sau ping-pong fără să le intereseze cine câștigă. Pentru că șofează prudent în mașini lustruite ca niște bomboane, așteptând să le admiri când sunt oprite la stop și treci pe zebră prin fața lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minți. Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minți. Pentru că-ți spun te iubesc exact atunci când te iubesc mai puțin, ca un fel de compensație. Pentru că nu se masturbează. Pentru că au din când în când mici suferințe: o durere reumatică, o constipație, o bătătură, și-atunci îți dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca și tine.
Pentru că scriu fie extrem de delicat, colectionând mici observații și schițând subtile nuanțe psihologice, fie brutal și scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatura feminină. Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia și proza lumii. Pentru că le înnebuneste ýAngieý al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un razboi total și inexplicabil contra gândacilor de bucătărie. Pentru că până și cea mai dură bussiness woman poartă chiloți cu înduioșătoare floricele și danteluțe. Pentru că e așa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloții femeii tale, niște lucrușoare umede, negre, roșii și albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafețe au de acoperit. Pentru că în filme nu fac duș niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privința frumuseții altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viața în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate. Pentru că le interesează cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat între vedetele de televiziune. Pentru că țin minte numele actrițelor și actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguț pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru că nu-și pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaților. Pentru că sunt blonde, brune, roșcate, dulci, futese, calde, drăgălașe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează. Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineață, când timp de o oră ronțăiți biscuiți și puneți ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbați, nici altceva. Pentru că din ele-am ieșit și-n ele ne-întoarcem, și mintea noastră se rotește ca o planetă greoaie, mereu și mereu, numai
în jurul lor.
Pentru păsările dispărute - Marin Sorescu
Câte păsări o fi stricat
cerul
până să-ţi nimerească mersul
atât de lin?
Unele erau ciudate,
aveau penele cine ştie cum,
înfipte de-andoaselea,
ori poate nici n-aveau pene,
ci frunze.
Ele încercau să zboare
până la copacul
unde se bănuia că va apare omul,
dar timpului nu-i plăcea
acest zbor stângaci
și le ştergea timpul
cu dosul palmei.
Hai pe câmp
să vedem ciocârlia
arzând,
ca o lumânare
pentru păsările dispărute.
Te-or dărâma, bisericuță veche - Victor Eftimiu
Te-or dărâma bisericuță veche,
și ziduri noi și drepte-or să ridice,
căci cele vechi s-au cam plecat de vreme
și cărămizi le-au pornit să pice.
Clopotnița, de-un sfert de veac aproape
Strâmbatu-s-a și gata e să cadă, -
clopotnița cu trepte putrezite,
în care ne urcam cu toți, grămadă.
Altarul mic, întunecat și rece,
acuma plin de fum și de miresme-i.
Dar mâine il vor dărâma zidarii
să facă loc mai larg catapetesmei.
Într-un ungher uitat de toți, vor pune
grămadă, învechitele-ți icoane
și altora, din alte țări aduse
le-or atârna inelele-n piroane.
Un șir de sfinți cu barba pieptănată,
cu păr frumos și despărțit în două,
cu hainele țesute-n fir de aur
privi-vor din catapeteasma-ți nouă.
Din chipul sfinților bătrâni, cucernici,
un maldăr de moloz o să rămâie.
Căci meșterii vor dărâma și bolta
Că prea e afumată de tămâie.
Te-or dărâma, bisericuță veche,
dar tot tu pentru mine vei rămâne,
oricât de nouă și de zugravită
și oricât vei fi de-mpodobită mâne.
Iar preotul bătrân, cu ochii limpezi,
când va ceti psaltire și canoane
adeseori ne va aduce-aminte
de sfinții blânzi, din vechile icoane.
Sanatorium - Victor Eftimiu
Și noaptea doarme liniștită
și n-o trezește un ecou
ghețarii albi, în auroră
sunt galbeni ca un aur nou.
Ca niște clopote de aur
răsună lung, răsună grav,
și cântă imnurile vieții,
în ochii tristului bolnav.
Și pe când clopotele vieții
vibrează-n sufletul sonor,
fecioarele cu mâini de ceară
se roagă palide - și mor...
12 nov. 2019
Se-ntorc iar zilele noroase - Șt. O. Iosif
Se-ntorc iar zilele noroase,
cu negurile somnoroase,
și-amurgurile timpurii -
vin diminețile urâte
și nopțile posomorâte
și lungi, și negre, și pustii...
Copacii, despuiați și jilavi
și triști ca cerșetorii schilavi,
gem biciuiți de vânt și ploi -
podoaba lor de-odinioară
o zdreanță putredă-i ce zboară
și-i tăvălită în noroi...
Veni-vor zilele senine,
vor râde florile-n grădine
sub arcul cerului senin...
veni-vor toate iar, știu bine...
ci eu, cu toamna care vine,
m-aș duce, ca să nu mai vin...
cu negurile somnoroase,
și-amurgurile timpurii -
vin diminețile urâte
și nopțile posomorâte
și lungi, și negre, și pustii...
Copacii, despuiați și jilavi
și triști ca cerșetorii schilavi,
gem biciuiți de vânt și ploi -
podoaba lor de-odinioară
o zdreanță putredă-i ce zboară
și-i tăvălită în noroi...
Veni-vor zilele senine,
vor râde florile-n grădine
sub arcul cerului senin...
veni-vor toate iar, știu bine...
ci eu, cu toamna care vine,
m-aș duce, ca să nu mai vin...
La România - Cezar Bolliac
I.
Deşteaptă-ţi, Românie, orgoliul străbun,
că iată sună ora, şi geniul cel bun
să îmbie început-a pe tot pământul tău.
Danubu-şi rupe vălu şi jugul său cel greu:
în Euxin răsuflă ca un imens izvor,
cu patru braţe luptă s-ajungă la Bosfor.
Şi pe Carpaţi s-ardică bătrânul Uriaş
ce doarme, de sunt secoli, pe vechiul său lăcaş.
E geniul Daciei, e zeul tutelar
ce, din ruine-afunde, al Daciei hotar
se scoală să măsoare „c-un milion de paşi”;
să vază de curg fluvii p-antideluvi făgaşi,
eterne santinele, meniţi a ocoli
titanii munţi Bastarnici, Marţ unde se ivi
pentru întâia oară. Acvila, tresărind,
vede pe Soare-Mithra că-i cată surăzând...
II.
Opreşte, Soare-Mithra! Aci fu templu tău
cel mare şi teribil, şi Cocheonul greu,
și zarabii-tereii, şi dacii pileaţi,
discipolii lui Zamolx, pioşii săi juraţi!...
Priveşte aste feţe pârlite de dureri,
acoperind cu trenţe slăbite mădulări,
ieșind de prin bordeie afunde în pământ
ca fiarele sălbateci! Rosteşte un cuvânt;
numește-le străbunii: pe Decebal, Traian,
Ion Aţan, Burilă, Corvin, Mihai, Ştefan;
zi vorba: Libertate! Cătând în faţa lor,
și vei vedea îndată pe Marele Popor!
Vei recunoaşte, Soare, daca românii vin
din fiicele lui Zamolx şi fiii lui Cuirin;
de e poporu-acela ce pe Danub jura,
pornind la bătălie: „De nu va triumfa,
să nu-şi mai vază ţara!” Vezi de poţi semui
aste măreţe feţe, ce răul chinui,
cu-ăi de bătu pe Ciru, Darie, Lisimac,
pe Filip ş-Alexandru; priveşte-i de se trag
din Dromihet şi Sarmis, din Decebal cel brav,
teribil Romii, care, decât a cădea sclav,
bău cu cupa plină veninul pregătit.
O! Nu, nu zice, Soare, că dacii au pierit!...
Mai lungă veselie nu s-a sărbat în veci
ca la concuista dacă: „O sută douăzeci
și trei de zile Roma, în jocuri, sărbători,
zecimi de mii da morţii, aleşi gladiatori,
și fiare diferite la unsprezece mii.”
Atât erau de groaznici ai lui Zamolxe fii!
Ei se-nfrăţiră numai cu-ai lumii stăpâni,
și dacii şi romanii născură pe români.
III.
Nepieritoare gintă ce şi-a apropiat
ce-avu mai mare-n sine Poporul Împărat
și dacul cel teribil care „nu se temea
d-alt decât numai cerul pe el de va cădea”.
Neam care niciodată nu lăsa un moment
făr-a lupta să fie liber, independent.
Bătu atâtea ginte, ce a le număra
s-ar osteni şi mintea a mai le recita.
Ori când şi ori cu cine românul se bătu,
pe când era el liber, ruşinea nu avu.
D-ajunse, prin sistemul unei uşori robii,
să-şi uite existenţa, tradiţiile vii
ce cresc în generaţii prin multe recitări
și ne transmit torente a bunilor puteri,
făcând eroi părinţii, străbunii uriaşi,
care, plantaţi pe ceruri, privesc ai noştri paşi
și ţin în veci poporul, împins d-al său trecut,
să frunte viitorul; d-ajunse ast popor
prin lunga jefuire, prin lipsă, chinuiri,
vicleana dezarmare ş-atâtea înjosiri
făcute chiar d-aceia ce-odată-l invita;
d-ajunse-n astă stare, Soare, nu te mira:
adesea, un nor numai în faţă-ţi s-a ivit
și toat-a ta splendoare se pare c-a pierit.
Ş-au fost şi timpi d-aceia, când iarna greu grinţa,
în care-uitase lumea chiar existenţa ta.
Tu însă eşti acelaşi, şi achilonii trec,
azurul te arată şi vieţile se-ntrec,
din planta submarină şi până la erou,
să vie să admire splendoarea ta din nou.
IV.
Fatală fuse ziua în care pronunţă
Mihai acest servagiu şi-n el îşi îngropă
și neamul şi pământul, şi-ntinse negrul văl
pe toată România! D-atunci acest Babei
de ginţile barbare şi umilinţa grea,
și nepăsarea crudă şi ciocoimea rea.
V.
Ca floare neumbrită sub cerul arzător,
femeie nencălzită de tânărul amor,
copii pe care muma deloc n-a mângâiat,
așa poporul care trecutul şi-a uitat
se uită împrejuru-i şi vede tot străin,
își pierde conştiinţa şi se îndură-n chin;
că-n lipsă de iubire şi-n veci în traiul rău,
omul devine fiară, uitând şi Dumnezeu,
și ţară, şi familii, uitând şi chiar pe el.
Uitarea-i neştiinţă; neştiind nu poţi iubi,
și neiubind nu aperi; nu te-aperi, nu vei fi.
VI.
De la Mihai încoace în darn ai luminat
mărețe Soare, Ţara! În darn ai revărsat
a ta căldură dulce p-ast roditor pământ!
Se văietau părinţii, clipeau câte-un moment,
și demonul urgiei cerul de tot bloca
și răul, în largi unde, pe patrie vărsa.
Manaful fără frică se năpustea turbat,
Neamţul, vrăjmaşul Romei, de foame leşinat,
Grec, ţaru anticristul rupea, nepedepsiţi,
și Ţară ş-individe, de libertăţi lipsiţi.
Pe -sclav în jefuire lesne îl poţi mâna.
Să prade şi s-omoare, dar îns-a apăra
onoarea lui şi ţara, un sclav nu va putea;
și sclav era românul cînd altu îl bătea.dar
bunul fugea din ţară; şi fiii ei, rebeli,
îi speculau onoarea la peţitori vicleni.
Sunt timpi când nu mai poate nici chiar Mihai cel Brav!
Căci Patrie nu este unde poporu-i sclav!
Dar vine o idee ce popolii adopt,
un Lazăr şi un Tudor, un patruzeci şi opt
lucește ca un fulger în neamul adormit,
deșteaptă letargia, şi iată-l mântuit.
Idolul ce pierise, Patria, e pe cer;
și cultul ei, în inimi, printr-un divin mister,
revarsă în torente credinţă şi amor,
din ceptici vin fanatici; pentru ea se omor.
Zambila deodată o vezi a învoita
când raza ta cea dulce spre dânsa va căta.
VII.
O, cât eşti de frumoasă şi jună, Ţara mea!
Brunetă părăsită ce răul chinuia!
O, ranele de fiare îţi sunt de tot adânci:
te-au chinuit cumpliţii pe cât ai fost pe brânci!
Dar Francia, Englitera, Sardinia s-au prins
să-ţi dea răpită stemă. Un fulger din Paris
a spart a tale temniţi. Acum, că te-au găsit,
te recunosc de soră, uitând ce-ai suferit.
Te scoală în picioare, vorbeşte-n glasul tău,
vorbește fără teamă c-ascultă Dumnezeu!
Aţintă-i şi-i îngheaţă daca-ţi mai vin lingăi,
mârșavi fără onoare, ceva plătiţi călăi
și-or vrea să-ţi ceară mâna pe care au trădat.
Fiica Romii ori ia popol, ori va sânge de-mpărat.
Zestrea ei acum e mare, stema i s-a legiuit,
Fiii ei acum sunt liberi, braţele s-au înmulţit.
VIII.
Puneţi şapte zăcătoare de Cotnar şi Drăgăşani
și întindeţi masă lungă pe pîrîul din Focşani!
Puneţi Acvila şi Uru lângă lancea lui Cuirin,
Marţ şi Ceres ne protege! Umpleţi cupele ou vin!
Fie una România-şi tot fiul ei român!!!
Prinţi latini! Regina jună va un soţ, nu un stăpân.
Paris, 15 avrilie 1856
(Tablou de Constantin Daniel Rosenthal, România Revoluționară)
Şi ce-ar fi poezia? - Cezar Bolliac
Te privesc, și urcă
de dragoste aprinsă,
până la buzele mele inima.
P. Sutzos
I.
Și ce-ar fi poezia
când n-ar fi frumusețea?
Ce-ar fi ș-un muritor
când n-ar simți amor;
ce-ar fi și veselia
când n-ar fi tinerețea;
ce-ar fi niște comori
la cei din închisori;
ce-ar fi mărețul soare
la cel ce vederi n-are
sau geme-n chinuiri;
ce-ar fi o moștenire,
ce-ar fi o fericire,
ce-ar fi a ta iubire
la cel fără simțiri.
II.
Albastra ta privire
e-atât d-atingătoare,
ca și un cer senin
ce scoate un suspin
din cel ce-n absorbire,
își uită ce îl doare.
Spre cei ce-i aruncă
dulcea cătare-a ta, -
abstracție-n simțire, -
își pierd a lor gândire;
în tine toți trăiesc.
Răcoarea cea de sine
ce-n preajmă-ți simți că vine,
æst vânt ce tragi în tine,
e suflet omenesc.
de dragoste aprinsă,
până la buzele mele inima.
P. Sutzos
I.
Și ce-ar fi poezia
când n-ar fi frumusețea?
Ce-ar fi ș-un muritor
când n-ar simți amor;
ce-ar fi și veselia
când n-ar fi tinerețea;
ce-ar fi niște comori
la cei din închisori;
ce-ar fi mărețul soare
la cel ce vederi n-are
sau geme-n chinuiri;
ce-ar fi o moștenire,
ce-ar fi o fericire,
ce-ar fi a ta iubire
la cel fără simțiri.
II.
Albastra ta privire
e-atât d-atingătoare,
ca și un cer senin
ce scoate un suspin
din cel ce-n absorbire,
își uită ce îl doare.
Spre cei ce-i aruncă
dulcea cătare-a ta, -
abstracție-n simțire, -
își pierd a lor gândire;
în tine toți trăiesc.
Răcoarea cea de sine
ce-n preajmă-ți simți că vine,
æst vânt ce tragi în tine,
e suflet omenesc.
Dacă dorești aceasta, fie! - Rabindranath Tagore
Dacă dorești aceasta, fie
mi-oi întrerupe cântecul.
dacă îți face inima să bată
mi-oi ascunde ochii de fața ta.
dacă deodată-n umblet te împiedic
păși-voi mai alături, pe-altă cale.
dacă te stânjenesc la împletirea florilor
voi da ocol grădinii tale.
dacă-ți fac apa jucăușă și sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău.
mi-oi întrerupe cântecul.
dacă îți face inima să bată
mi-oi ascunde ochii de fața ta.
dacă deodată-n umblet te împiedic
păși-voi mai alături, pe-altă cale.
dacă te stânjenesc la împletirea florilor
voi da ocol grădinii tale.
dacă-ți fac apa jucăușă și sălbatică
n-o să-mi mai apropii barca de malul tău.
Fii gata inima mea - Rabindranath Tagore
Fii gata, inima mea
și-avântă-te-nainte
lasă-i să întârzie pe cei ce vor
numele tău a fost strigat
în cerul dimineții.
bobocului de noapte-i este dor de rouă
dar floarea înflorită strigă
după libertatea luminii.
sparge-ți învelișul, inima mea
și-avântă-te-nainte!
și-avântă-te-nainte
lasă-i să întârzie pe cei ce vor
numele tău a fost strigat
în cerul dimineții.
bobocului de noapte-i este dor de rouă
dar floarea înflorită strigă
după libertatea luminii.
sparge-ți învelișul, inima mea
și-avântă-te-nainte!
Jucării - Rabindranath - Tagore
Copile, cât de fericit ești tu, când pe țarână
o dimineață-ntreagă mi te joci c-o frântă
ramură în mână.
zâmbesc privind la jocul tău cu mica, frânta
ramură în mână.
sunt prins de treburile mele
și ore-ntregi socot la cifre grele.
poate că-mi vei zvârli cate-o privire
și-un gând citit pe față :
« ce joc neghiob să-ți prăpădești cu el o dimineață »
copile,-am dat uitării arta de a mă pierde-n gol
cu bețe și cu turte de nămol.
eu caut scumpe jucării topind
un bulgăr de-aur și argint.
cu orice-ți cade-n mâini, pe-ne-alesele
îți făurești atâtea jocuri vesele.
îmi irosesc și timpul și puterea
cu lucruri ce nicicând n-am să le-ating.
în șubreda mea luntre mă tot zbat pe loc
râvnind să trec Marea Dorinței
mereu uitând că joc și eu un joc.
o dimineață-ntreagă mi te joci c-o frântă
ramură în mână.
zâmbesc privind la jocul tău cu mica, frânta
ramură în mână.
sunt prins de treburile mele
și ore-ntregi socot la cifre grele.
poate că-mi vei zvârli cate-o privire
și-un gând citit pe față :
« ce joc neghiob să-ți prăpădești cu el o dimineață »
copile,-am dat uitării arta de a mă pierde-n gol
cu bețe și cu turte de nămol.
eu caut scumpe jucării topind
un bulgăr de-aur și argint.
cu orice-ți cade-n mâini, pe-ne-alesele
îți făurești atâtea jocuri vesele.
îmi irosesc și timpul și puterea
cu lucruri ce nicicând n-am să le-ating.
în șubreda mea luntre mă tot zbat pe loc
râvnind să trec Marea Dorinței
mereu uitând că joc și eu un joc.
11 nov. 2019
Visul visului din vis - George Ţărnea
Sânge de flori port în palme, iubito,
sânge verde şi proaspăt de flori -
casa lor din poveşti, talpa ta le-a zdrobit-o
și de-atunci mă înec într-un joc de culori.
Nu voi şti până în zori ce-ar putea să-mi aducă
visu-n care chiar tu, spre amurg, m-ai închis,
dar aştept fericit salvatoarea nălucă
într-un vis mai rotund decât visul din vis.
sânge verde şi proaspăt de flori -
casa lor din poveşti, talpa ta le-a zdrobit-o
și de-atunci mă înec într-un joc de culori.
Nu voi şti până în zori ce-ar putea să-mi aducă
visu-n care chiar tu, spre amurg, m-ai închis,
dar aştept fericit salvatoarea nălucă
într-un vis mai rotund decât visul din vis.
Solfegiu metafizic - George Ţărnea
Nimic nu-i scapă vieţii de iubit,
nici morţii de cules, peste măsură...
mărunta zi cu numele zdrobit
și omul ideal cu floarea-n gură.
Desăvârşind vârtejul solitar,
dispar şi constelaţii şi reptile;
pe toate le plasează-n inventar
un arhitect al ordinii subtile.
Nu-i mâine, azi, dacă nu e şi ieri,
într-o perfectă logică formală
și nu te poţi retrage nicăieri
din sfera anormal de prea normală.
E roditor doar lutul prihănit -
cu gândul sau cu fapta şi privirea -
rănirii se consacră cel rănit
și acceptării, doar împotrivirea...
nici morţii de cules, peste măsură...
mărunta zi cu numele zdrobit
și omul ideal cu floarea-n gură.
Desăvârşind vârtejul solitar,
dispar şi constelaţii şi reptile;
pe toate le plasează-n inventar
un arhitect al ordinii subtile.
Nu-i mâine, azi, dacă nu e şi ieri,
într-o perfectă logică formală
și nu te poţi retrage nicăieri
din sfera anormal de prea normală.
E roditor doar lutul prihănit -
cu gândul sau cu fapta şi privirea -
rănirii se consacră cel rănit
și acceptării, doar împotrivirea...
Pe munte - George Lesnea
Oare ard în trunchiuri veşnic lumânări,
Că atâta ceară picură din scoarţă?
Ulii rari ne coase sufletul în zări
Şi ne’ndepărtează frunţile de harţă.
Ieri s’a spart fereastra unui curcubeu,
Împroşcând cu ţăndări iarba din poiană.
Oile coboară de la Dumnezeu,
Mieii poartă colbul razelor pe blană.
Şi-a umplut şi baciul fluierul cu cer,
Ca să-l zică noaptea focului de veghe.
De pe culme-un nour, alergând stingher,
Vine să-i aducă prăpădita zeghe.
Şchiopătând la vale pe-un picior de plai,
Tupiliş se ţine după câni potica.
Calcă’n vârfuri vântul primenit la strai,
Atingând în treacăt frunzele cu chica.
Parc’ai fi în mâne, parc’ai fi în ieri,
Parcă eşti în somnul depărtării calme.
Când aici, când colo şi când nicăieri,
În ecou talanga bate’ncet din palme.
Stâna se piteşte în doinit trecut,
Laptele şi caşul stau lângă balade.
Scrijelând amurgul dintre crengi crescut,
Ca o clipă veche câte-o frunză cade.
De pe patul bolii, veştedul destin
Se ridică astăzi teafăr în picioare
Şi în fruntea turmei zilelor ce vin,
Merge fâlfâindu-şi sarica de soare.
Destin - George Lesnea
Cu cioplituri dibace mă plăsmuiră meşteri,
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilafci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în bezna ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpi vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotriva-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
Prin adâncimi de codri şi prin spărturi de peşteri,
De mi-am purtat făptura şi anii mei nomazi
Din văgăuna vremii, răzbindu-i până azi.
În sufletul meu crâncen port secolii grămadă,
Şi cerul sterp, şi lutul fecund într-o plămadă,
Furtuni din munţii negri, cu brazi voinici pe stânci,
Şi fluierat de mierle, şi clopote de sară,
Şi mers de vite pe hudiţi vechi de ţară,
Şi doruri îngropate în cântece adânci.
Port doine şi litanii, ucisele iubiri
În chilioare scunde şi-n file de psaltiri,
Cu tinereţi pierdute subt camilafci şi rase
Şi-n rugăciuni smerite pe la iconostase.
Port apa morţii, care spre zbaterea-i ne cheamă
Şi paşii spre lumină în bezna ni-i distramă,
Când ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh
Şi pumn de vrăbii zvârle tăcerea prin văzduh,
Când drumurile-aleargă spre tupilişul zării,
Prin pulbere târâte de şerpii depărtării.
Mă port pe mine însumi şi clipa mea o schimb
Când pe cununi spinoase şi când pe câte-un nimb.
Mi-i dragă năzuinţa ce-o răşluim din noi,
S-o caut printre stele, s-o aflu prin noroi.
Nădejdile-mpletite pe ţărmuri viitoare
Ca şerpi vrăjiţi de cântec îmi joacă la picioare.
Şi zborul, şi târâtul deopotriva-mi plac.
Gust carnea răscolită de înger şi de drac.
De propriile-mi patimi robit sunt şi cuprins,
Aşa ca un păianjen ce-n plasa-i s-ar fi prins.
Nesocotind nisipul ce lunecă-n clepsidră,
În soarta mea de vrajbă mă dibui şi mă simt,
Ca-n lumea ei de apă şi cer imens o vidră.
Iar visul meu nu poate fi niciodată strâmt.
Din grunzurii tăcerii şi bulgări de-ntuneric
Mi-am făurit avântul puternic şi senin.
De lespezile vremii cu zbucium greu mi-l feric
Şi-n mâni, ca o făclie, cerc sufletul să-mi ţin.
Sunt imn de zămislire şi bocet de-ngropare.
Sunt seva veşniciei, urcându-se prin pom,
Spre frunzele-n deşartă şi dulce frământare,
Şi vreau prin suferinţă să mă vădesc că-s om.
Inima mea - Ion Horea
Inima mea de-o vreme o simt într-adevăr
că-n fiecare toamnă se coace ca un măr.În clipele grăbite din zile lungi de vară
o simt cum se-mplineşte-n tăcere ca o pară -
Inima mea cu pomii grădinii dimpreună
se-ntunecă spre toamnă şi-i dulce ca o prună,
Şi-n vărfuri foşnitoare prin frunza amăruie
o-mprejmuie lumina de sus ca pe-o gutuie.
Inima mea se sparge cu pocnet ca o nucă,
de-i toamna mai târzie şi umbra mai pe ducă,
Şi-aşteaptă ca un strugur pe viţă, nopţi întregi,
să te apleci aproape de ea şi s-o culegi.
Răsfrângere de fulger înnoptat - Cezar Baltag
Crinii de palidă flacăra
ai miazănoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.
Cui cânţi uitarea mea blondă,
tu stearpă risipă de tei?
Nu lăsaţi să se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.
Bântuie luna. E-o toamnă
a frunzelor din capitel.
În stânga tace Horatio
sau numai o parte din el.
ai miazănoaptei se-aprind.
Inima mea e castelul
prin care trece Hamlet citind.
Cui cânţi uitarea mea blondă,
tu stearpă risipă de tei?
Nu lăsaţi să se-nece Ofelia
în verdele ochilor mei.
Bântuie luna. E-o toamnă
a frunzelor din capitel.
În stânga tace Horatio
sau numai o parte din el.
Tinca - Tudor Arghezi
Proptit în şold, pe cingătoare,
Ducea snopi de ochi galbeni, cu gene de lapte,
Şi garoafe de noapte.
în sânul ei ca mura
îşi pironeau căutătura
Domnii zvelţi din jurul mesii,
„- Cine mai ia florile miresii?”
Fă, Tinco, fă! papucii de mătase,
Mărgelele, cerceii nu ţi i-a dat Năstase
Şi-n fiecare deşti câte-un inel
Nu ţi l-a strâns cu mâinile lui, el.
Cine ţi-a frământat carnea de abanos
Şi ţi-a băut oftatul mincinos?
Cui i-ai dat, fă, să ţi-o cunoască
Făptura ta împărătească?
Cine ţi-a dezlegat părul cu miros de tutun?
Cine ţi-a scos cămaşa, ciorapul?
Cine ţi-a îngropat capul
Nebun,
în braţele lui noduroase, păroase,
Şi te-a-nfrigurat fierbinte până-n oase?
Tu n-ai voit să spui
Nimănui
Unde înnoptai,
Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai!
Vezi, Năstase osânditul
Nu te-a pătruns decât o dată;
Şi atuncea toată,
Cu tot cuţitul.
Greierele - Tudor Arghezi
A-nceput un greiere
Casa s-o cutreiere.
Şuieră
Şi flueră
Şi să dormi nu te mai lasă;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Şi mă bate la ureche
Struna lui de sârmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traistă şi mă mut.
Ai văzut neruşinare?
Sâmbătă, amiaza mare,
Fără nici-o-nştiinţare,
A venit, s-a instalat
Şi s-a pus şi pe cântat.
Eu, ca omul aşezat,
Nu pun mâna pe pian
Decât rar, din an în an,
Pe oboi sau clavecin:
Să nu supăr pe vecin -
Dar şi-atuncia cu măsură
Şi cu degetul la gură,
Cânt vreo polcă sau vreo horă,
Pân’ la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puţin de noi îi pasă.
Îl tot caut în zadar
Şi nu dau de lăutar.
Dintr-un drâng cu limba frântă,
El s-a pus pe chef şi cântă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier;
Îl aud de peste tot,
Şi din podini şi din pod
Şi nu mă pricep cum face
Că-l aud şi-atunci când tace.
De cinci ori am aţipit
Şi de cinci ori m-a trezit
Oaspetele afurisit.
Mă frământ, ascult, aştept
Cu duşmanul să dau piept,
Dar el, molcom şi haihui,
Să din cobză şi din nai:
Ori că zgârăie pe scripcă,
Ori că râcâie o şipcă,
Câteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ngână pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe destule
Şi gâtleje, dar şi scule.
Şi... atunci? Am luat în gură
Apă, şi cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem, subt perdea,
Într-un colţ de duşumea.
Îl văzui, se scutura,
Şi nu mai putea cânta.
Udă, leoarcă, răguşită,
Vocea-i moale e scâncită,
Şi caricatura bearcă
A uitat să şi mai meargă.
Mi se face, însă, milă
De făptura lui umilă.
Suferinţele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cântă?
Gândul acesta mă-nspăimântă.
Ştie, oare, oarecine,
Viaţa lui de unde vine?
Tot ce poate, orişiunde,
E să cânte ghiersuri ciunte,
Şi câtu-i de mititel
Numai gura e de el,
Ca o trâmbiţă - şi nu zici
C-are-n guşe zece muzici?
Ştie-atâta, vai săracul,
A cântat, - ca pitpalacul,
Şi-are dreptul ticălos
Să nu cânte nici frumos.
Graiul lui e de-aşa fel
Că-l pricep ai lui şi el.
I-am prins trupul de un dram
Şi i-am dat drumul pe geam,
Şi-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat : - Mergi sănătos!
Casa s-o cutreiere.
Şuieră
Şi flueră
Şi să dormi nu te mai lasă;
Parc-ar fi la el acasă.
Ducă-se în altă aia,
Că mi-a luat-o el odaia
Şi mă bate la ureche
Struna lui de sârmă veche.
De-o mai fi cum a-nceput,
Îmi iau traistă şi mă mut.
Ai văzut neruşinare?
Sâmbătă, amiaza mare,
Fără nici-o-nştiinţare,
A venit, s-a instalat
Şi s-a pus şi pe cântat.
Eu, ca omul aşezat,
Nu pun mâna pe pian
Decât rar, din an în an,
Pe oboi sau clavecin:
Să nu supăr pe vecin -
Dar şi-atuncia cu măsură
Şi cu degetul la gură,
Cânt vreo polcă sau vreo horă,
Pân’ la anumită oră.
Nepoftitului din casă
Prea puţin de noi îi pasă.
Îl tot caut în zadar
Şi nu dau de lăutar.
Dintr-un drâng cu limba frântă,
El s-a pus pe chef şi cântă,
Undeva, printr-un ungher,
La umbrelă, la cuier;
Îl aud de peste tot,
Şi din podini şi din pod
Şi nu mă pricep cum face
Că-l aud şi-atunci când tace.
De cinci ori am aţipit
Şi de cinci ori m-a trezit
Oaspetele afurisit.
Mă frământ, ascult, aştept
Cu duşmanul să dau piept,
Dar el, molcom şi haihui,
Să din cobză şi din nai:
Ori că zgârăie pe scripcă,
Ori că râcâie o şipcă,
Câteodată pare, parcă,
Pe sticlete că-l încearcă
Sau că-ngână pe departe
Pila-n ciob de sticle sparte,
C-are multe destule
Şi gâtleje, dar şi scule.
Şi... atunci? Am luat în gură
Apă, şi cu-o stropitură
L-am scos dintr-o crăpătură.
Nimerisem, subt perdea,
Într-un colţ de duşumea.
Îl văzui, se scutura,
Şi nu mai putea cânta.
Udă, leoarcă, răguşită,
Vocea-i moale e scâncită,
Şi caricatura bearcă
A uitat să şi mai meargă.
Mi se face, însă, milă
De făptura lui umilă.
Suferinţele mă dor.
Eram gata să-l omor.
Să-l omor că de ce cântă?
Gândul acesta mă-nspăimântă.
Ştie, oare, oarecine,
Viaţa lui de unde vine?
Tot ce poate, orişiunde,
E să cânte ghiersuri ciunte,
Şi câtu-i de mititel
Numai gura e de el,
Ca o trâmbiţă - şi nu zici
C-are-n guşe zece muzici?
Ştie-atâta, vai săracul,
A cântat, - ca pitpalacul,
Şi-are dreptul ticălos
Să nu cânte nici frumos.
Graiul lui e de-aşa fel
Că-l pricep ai lui şi el.
I-am prins trupul de un dram
Şi i-am dat drumul pe geam,
Şi-auzindu-l iar, de jos,
I-am urat : - Mergi sănătos!
Vulpea - Radu Stanca
Ca tânărul spartan ascund sub haină
vulpea furată-a timpului ce trece.
Dacă mă muşcă tac şi-ndur în taină
fără să tulbur lumea ce petrece.
Glumesc nepăsător şi râd cu hohot
în timp ce ea îşi vâră colţii-n mine,
simt sângele ţâşnind cu mare clocot
dar mă prefac că-s vesel şi mi-e bine.
Şi mă voi mai preface-n continuare
chiar de mi-ar fi durerile-nzecite,
prea mare-i furtul ca să ţip că doare…
așa dor visurile împlinite…
Ca tânărul spartan ascund în mine
o vulpe... care atâta timp cât tace
și muşcă-adânc din carnea mea, e bine…
ce-am să mă fac când va porni să latre?
10 nov. 2019
Castanii - Demostene Botez
când părăsită sta de vorbă cu sine însăși tinerețea,
și mișcătoarea lor cupolă deasupra-și clătina verdeața,
părea că-n jurul meu prin ramuri în mii de palme bate viața;
Iar câteodată crengi uscate păreau cădelnițând un mort.
Pe sub castani cu frunza mare și azi tristețea mea mi-o port.
În după-amiezi de primăvară subt umbra lor răcoritoare,
pândeam speranța cum se joacă în jucăuși bănuți de soare,
Și mă-ncercam a lor comoară s-o prind în suflet și s-o strâng,
să port în mine-un strop de soare când va fi iarăși ca să plâng.
Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
în urma ta pe-aceeași stradă am rătăcit de-atâtea ori;
să port în mine-un strop de soare când va fi iarăși ca să plâng.
Pe subt tunele mari de umbră ce-ntind castanii visători,
în urma ta pe-aceeași stradă am rătăcit de-atâtea ori;
Din urmă am privit adesea ritmarea rochiei pe drum,
un clopot mișcător de linii, de armonie și parfum.
Ca să mai văd încă o dată seninul clarei tale frunți,
am rătăcit atâta vreme pe urma pașilor mărunți,
Și-n noaptea asta șoptitoare de primăvară și de lună,
când întunericul din juru-mi în suflet parcă mi s-adună,
eu umblu părăsit și singur subt măști de aștri ce scânteie,
pe unde ai trecut tu astăzi, pe unde-i calea mea lactee.
(Poezie din volumul „Floarea pământului", 1920)
9 nov. 2019
Divina Comedie, Infernul, Cântul I - Dante Alighieri
Prolog
Dante, rătăcind într’o pădure, ajunge la poalele unui deal. Cele trei fiare. Apariția lui Virgiliu și convorbirea lui cu Dante.
De când e omu’n miezul vieții lui
m’aflam într’o pădure’ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cât de’nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea ncrâncenată!
Un strop mai mult, de-amar și m’ar răpune!
dar până să v’arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute’n ea voi spune.
Intrai în ea și nu știu felu’n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.
Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se’nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,
privind văzut-am creștetele sale
scăldate’n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.
Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă’n suflet cât putu să’ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.
Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă (dela mal cătând,
se’ntoarce spre primejdioasa apă);
așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s’a’ntors spre-acel ponor (în ochi prinzându-l)
ce n’a lăsat om viu prin el nicicând.
Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.
Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră’n drum
și-având o blană mândru’mpestrițată
nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire,
că stetei să mă’ntorc acum-acum
Era’ntr’a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire
a pus mișcarea primă’n el și’n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele
și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns’atât ca frică să nu mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.
Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu’n vânt, și’n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.
Și iată și-o lupoaic’apoi că pare,
cu mii de pofte’n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,
prin multă piedecă ce’n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge’n sus.
Și ca și-a cel ce vesel strânge-a vere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e’n toate trist și-și plânge-a lui durere;
așa-mi făcu și bestia făr’ de pace,
ce’ncet-încet venindu-mi mă’mpingea
acolo unde-orice lumină tace.
Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.
Văzându-l deci aci’n pustiul mare:
- „Oricine-ai fi, ori umbr’adevărată,
ori om am zis le rog, ai îndurare.”
- „Nu-s om a zis ci-atare fui odată.
Strămoși răspunse el - lombarzi avui:
din Mantua și mam’avui și tata.
Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.
Poet fiind cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.
Dar tu’ntr’acest amar dece revii?
Dece nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz’oricărei bucurii?”
- „Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent — îi zisei cu rușine-acum -
bogat pornit-a fluviul cuvântării?
tu marea faclă’n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.
Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.
Vezi fiara m’a întors și-mi șade’n față,
ajută-mi înțeleptule vestit,
căci inima de spaimă’n mine ‘nghiață”. -
- „Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit,
- mi-a zis, văzând ce plânset mă doboară -
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.
Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă’n drum pe nime făr’de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.
E rea din fire și mereu la pândă
și’n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.
Sânt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân’o să vie
să-i dea Copoiul moarte’ntru durere.
El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa’ntre Feltre o să-i fie.
Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.
Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va’mpinge-o’n Iad de veci,
de unde’ntâi invidia ne-o trimise.
Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,
s’auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.
Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci (speră să ajung’așa)
oricând va fi, la neamuri fericite,
la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.
Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri’n țara Sa prin mine.
Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!”
Iar eu: - „Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete, ‘n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;
Și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân Pietru, ca și plânsu)
celor ce zici că’n veci e neam răpus.”
Porni atunci și-urmând, eu după dânsul.
Dante, rătăcind într’o pădure, ajunge la poalele unui deal. Cele trei fiare. Apariția lui Virgiliu și convorbirea lui cu Dante.
De când e omu’n miezul vieții lui
m’aflam într’o pădure’ntunecată,
căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.
Amar mi-e să vorbesc cât de’nfundată
pădure-a fost, încât de-a ei cumplire
gândind la ea mi-e mintea ncrâncenată!
Un strop mai mult, de-amar și m’ar răpune!
dar până să v’arăt a mea scăpare,
eu de-alte stări văzute’n ea voi spune.
Intrai în ea și nu știu felu’n care,
atât de mult eram de somn pătruns,
pe când ieșeam din dreapta mea cărare.
Dar când sub o colină fui ajuns,
sub care se’nfunda și-această vale,
de-a cărei groază mă simții străpuns,
privind văzut-am creștetele sale
scăldate’n focu-acelei dragi planete
ce mână sigur pe-orișicare cale.
Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete
o baltă’n suflet cât putu să’ncapă
prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.
Și ca și-acela ce din valuri scapă
și-abia răsuflă (dela mal cătând,
se’ntoarce spre primejdioasa apă);
așa și sufletu-mi, și-acum fugând,
s’a’ntors spre-acel ponor (în ochi prinzându-l)
ce n’a lăsat om viu prin el nicicând.
Și-astfel, truditul trup mai întremându-l,
plecai din nou pe coasta neumblată,
dar ferm picior tot cel de jos avându-l.
Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată,
săltând o sprintenă panteră’n drum
și-având o blană mândru’mpestrițată
nu vrea să-mi lase cale nicidecum,
și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire,
că stetei să mă’ntorc acum-acum
Era’ntr’a zilei cea dintâi ivire,
iar soarele ieșea cu-aceleași stele
ce-au fost cu el, când veșnica iubire
a pus mișcarea primă’n el și’n ele;
și-astfel făceau să sper de multe ori
la blana fiarei cu pestriță piele
și dulcele-anotimp și-ai zilei zori.
Nu îns’atât ca frică să nu mi fie
de-un leu care-apărând îmi da fiori.
Părea că el asupra-mi vrea să vie
cu botu’n vânt, și’n foamea lui cea mare
părea și zării-o spaimă ca și mie.
Și iată și-o lupoaic’apoi că pare,
cu mii de pofte’n slabu-i trup răpus,
căci multei lumi îi face zile-amare,
prin multă piedecă ce’n drum mi-a pus
cu groaza ce-o stârnea a ei vedere
pierdui speranța de-a mai merge’n sus.
Și ca și-a cel ce vesel strânge-a vere,
când vine-un timp care și-a pierde-l face,
e’n toate trist și-și plânge-a lui durere;
așa-mi făcu și bestia făr’ de pace,
ce’ncet-încet venindu-mi mă’mpingea
acolo unde-orice lumină tace.
Pe când mă ruinam în noaptea grea,
deodată-mi apăruse unul, care,
de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.
Văzându-l deci aci’n pustiul mare:
- „Oricine-ai fi, ori umbr’adevărată,
ori om am zis le rog, ai îndurare.”
- „Nu-s om a zis ci-atare fui odată.
Strămoși răspunse el - lombarzi avui:
din Mantua și mam’avui și tata.
Deși târziu, subt Iuliu mă născui,
și Roma subt August, pe când domnise
mințiții zei ce mint, eu o văzui.
Poet fiind cântai pe-a lui Anhise
cucernic fiu care cu-ai Troiei fii
când Ileon fu ars, la noi venise.
Dar tu’ntr’acest amar dece revii?
Dece nu sui pe dealul desfătării,
că-i scop și cauz’oricărei bucurii?”
- „Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării
torent — îi zisei cu rușine-acum -
bogat pornit-a fluviul cuvântării?
tu marea faclă’n veci pe-al artei drum!
deci fie-mi de-ajutor iubirea vie
și studiul lung în dulcele-ți volum.
Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie,
tu singur ești acel ce-a dat o viață
frumosului meu stil ce-mi e mândrie.
Vezi fiara m’a întors și-mi șade’n față,
ajută-mi înțeleptule vestit,
căci inima de spaimă’n mine ‘nghiață”. -
- „Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit,
- mi-a zis, văzând ce plânset mă doboară -
de vreai să scapi de locul ăst cumplit.
Căci bestia care-asupra ta scoboară
nu lasă’n drum pe nime făr’de-osândă,
ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.
E rea din fire și mereu la pândă
și’n veci fără de saț cumplita-i vrere,
căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.
Sânt multe fiare cari și-o fac muiere
și și mai multe-or fi pân’o să vie
să-i dea Copoiul moarte’ntru durere.
El nu averi căta-va, nu moșie,
ci mintea și virtuțile și mila
și țara sa’ntre Feltre o să-i fie.
Prin el vom mântui de-amar umila
Italie, de-al cărei drag, tu, Nise,
muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.
Gonindu-ne-o de prin cetăți închise
din loc în loc, va’mpinge-o’n Iad de veci,
de unde’ntâi invidia ne-o trimise.
Spre-a ta scăpare cred și judec deci
să-ți fiu conducător, și te voi scoate
de-aici, făcând prin loc etern să treci,
s’auzi cum urlă desperate gloate,
să vezi și-antice duhuri osândite,
ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.
Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite
în foc, căci (speră să ajung’așa)
oricând va fi, la neamuri fericite,
la cari de-ai vrea și tu a te urca,
mai bun ca mine-un suflet e ce vine
și lui am să te las când voi pleca.
Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține,
fiindcă fui rebel la sfânta-i lege,
nu vrea să-i intri’n țara Sa prin mine.
Tutindeni este domn, ci-aici e rege,
aici cetatea Sa și tronu-l are,
ferice-acei pe care-aci-i alege!”
Iar eu: - „Oh, fă, pe Dumnezeul care
tu nu-l știuși, poete, ‘n lume sus
să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;
Și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus,
și poarta lui Sân Pietru, ca și plânsu)
celor ce zici că’n veci e neam răpus.”
Porni atunci și-urmând, eu după dânsul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
