Bătuse vântul ca un om trudit
la geam; şi, ca o gazdă, eu
să-i spun - Poftim - am îndrăznit
aici, în cuibul meu.
Acestui oaspăt ager
un scaun să-i fi dat
nu se putea, cum nici
văzduhului un pat;
Nici trup n-avea, să-l ţii,
iar vocea lui părea
un roi de colibri
pulsând deasupra ta.
Era ca un talaz;
din degete, fugar,
isca un cânt vibrând
cum sună un cleştar.
A dat târcoale-n zbor,
bătu în uşă iar,
sfios - zorit acum -
și singură-am rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează