Tu, care-ai fost odată, tu, care eşti tu, care
vei fi - adesea iarna, plecând în taină ochii,
duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,
umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă - şi dincolo de geam
ninsoarea de departe venind ca o pădure
dusă de vânt - şi-al serii hotar ce-l atingem
de-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
închipuiri, în albul pierit şi întinat...
asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată -
îți vei desface părul şi vei privi cum vin,
din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
și cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
deșteaptă sensul unor imagini, unor vise...
și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
în gândul tău - sau poate în suflet, o durere
trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
destin al unor veşnic pierdute giuvaere,
de nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră -
de-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,
plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascult
vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...
sărută-mă-n absenţă şi-n somn. Sărută-mi umbra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează