Cu sacu-i de banalităţi s-a prezentat
şi anul ăsta zâna primăvară;
cu toate-acestea noi ne-am bucurat
de parc-ar fi venit întâia oară.
Contrazicându-mă cu mine însămi şi-n sfârşit,
riscând să-mi stric pantofii prin noroi,
m-am dus să văd ce flori au răsărit
în parcul vast şi gol de lângă noi.
De mult nu mă-ncercase aşa dor
de viaţă, si călcam nepăsătoare;
simţeam cum se-nfioară sub picior
pământul umed, fecundat de soare.
Copacii goi mi s-au părut încântători -
parc-aş fi vrut să-i strâng în braţe, să-i sărut
(trecusem pân-atunci de-atâtea ori
pe lângă ei şi nici nu i-am văzut).
Iar ceru-albastru, vag, nedefinit
(ca rochiile care ies la spălat),
cu capul dat pe spate l-am privit
şi l-am găsit de-a dreptul minunat.
Pe urmă-am dat de toporaşi lâng-un stejar;
erau aşa de-albaştri, delicaţi -
ca nişte firmituri de cer lăsate-n dar
de primăvară, printre pomii-ntunecaţi.
M-am aplecat, cu inima bătând,
dar când era să-i rup, nici eu nu ştiu
de ce şi cum, dar mi-a venit în gând
că pentru ei paharu-i un sicriu.
Şi m-am întors spre casă mai agale,
c-o oboseală fericită-n paşi,
iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,
în schimb aveam în suflet toporaşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează