Se face moină-n suflet, cu pâcla-mpovărată;
Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii,
Și inima, hrănita, pornește rar să bată,
Cu sânge alb de visuri și de melancolii...
La geamul meu stă noaptea și vrea să intre-n casă,
În carnea ei de neguri ard stele mari de foc;
Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă,
Mă scol și suflu-n gânduri și-n noaptea mea-i fac loc.
Ea intră și târăște alaiul tot afară:
Se umflă-n mine ape, trec turme de țigăi
Și aburii lăuntrici iau chip de primăvară,
Cu sâni rotunzi de măguri și coapse moi de văi.
Sosesc, scăpați și teferi din cușcile-ntristării;
Cocorii bucuriei, solia-ntâiei berzi,
Și șesurile minții, miriștile uitării
Le-mprourează iarba cu mii de gânduri verzi.
Pe dealurile vremii iernează neaua încă;
Dar cântă gura dulce a vântului de sud,
Momită, gheața-și crapă pleoapa ei de stâncă,
Surâde și pe gingeni și-a prins sărutul crud.
Când pururi veșnicia vorbește numa-n șoapte,
De unde-atâta foșnet și susure și sfadă?
Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte
Și-aud cum se dezbracă pământul de zăpadă.
(Poezie din volumul „Poeme cu îngeri", 1927)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează