O inima de om si-n clopot bate,
In acest clopot ce-si rosteste slova.
Si da cu ceara dulce pe
Moldova
Si trage podurile la cetate.
O inima de om din turla cade,
Tara
Moldovei lustruind cu singe,
Un om sarac - aur din clopot stringe,
Pune-l sa sune tare, voievoade!
Paianjenii facura grea lucrare,
De ne-am uitat atita timp parintii.
Dar se trezira clopotele mintii.
Clopotnita de neam e fiecare.
O inima in clopot e, sa-l doara,
Cind bate, toarna-n juru-i dor de tara.
Nesomn langa nesomn noptile calendarului meu, caci,
Asa cum statele schimba banii,
Eu trebuie sa schimb calendarul.
Impresiile se-aseaza incet in constiinta mea,
Dominata si ea de locuri comune si negandite,
Cum ar fi eventualitatea unui schimb
intre
Basarabia de
Sud si
Transnistria,
Dar asa ceva, pentru mine, de azi incolo,
E de neconceput, mi-e dor de
Bucovina de
Nord
Si de
Basarabia de
Sud si nu voi osteni sa lupt
Pentru revenirea lor acasa.
Dar nu cu pretul sacrificarii
Transnistriei.
Nu,
Niciodata cu acest pret.
Ma-ntorc de pe frontul
Transnistriei
Vin de pe linia-ntai si va atrag, respectuos, atentia
Că în Transnistria se moare pentru patrie.
Va declar razboi, daca nu respectati
Aceasta zilnica jertfa.
Nistrul mi-e martor
Ca romanii cei mai frumosi ai zilelor noastre
Sunt cei din
Transnistria.
Nu pacatuiti fata de ei, nu luati in usor
Nici moartea si nici viata lor.
Faceti tot ce va este cu putinta,
Ca sa le fie mai usor granicerilor latinitatii,
Aparatorilor neamului romanesc si, mai ales,
Nu va jucati de-a politica!
Domnilor de la
Bucuresti, ati facut un lucru curajos,
Ca nu i-ati lasat cu mainile goale
Pe romanii din
Transnistria.
Si s-ar putea ca faptul acesta sa cantareasca hotarator
In cariera si in destinul dumneavoastra. 28
Domnule presedinte, nesentimental cu cei instrainati
Dar, urgent, trebuie sa le dam exemplul
Unei
Romanii infloritoare.
Si trebuie ca fratii nostri sa vada. cu ochii lor,
De ce suntem in stare, noi, cei ramasi in jurul
Casei parintesti, la
Bucuresti.
Transnistria sangera,
Transnistria nu se vaita,
Dar
Transnistria ar avea ceva de spus
Tuturor imparatilor
Romei, despre latinitate,
Tuturor militarilor rusi, despre arta militara la romani,
Si tuturor celor care vestesc pieirea natiunii romane,
Ceva despre o viata traita de-a pururi in linia-ntai.
Buna dimineata,
Ana
Maria, fetita mea carliontata si singura,
Cand ai sa mai cresti, tata o sa te-nvete
Toate aceste cuvinte.
Si-ti voi cere iertare
Ca te lasasem singura.
.....................................................................
"Suflete iubit, nu năzui către
viața fără moarte, ci epuizează
resursele posibilului."
PINDAR, Pythice, III
Acest pod calm cu porumbei cuminte
Palpită între pini, între morminte;
Amiaza dreaptă țese-aci-n scântei
Marea, mereu din-nou-pornita mare!
După-o gândire, ce răsplată mare
Să-ți pierzi privirea-n liniște de zei!
Ce pur efort de mici sclipiri consumă
Atâta diamant mărunt de spumă,
Ce pace pare-a se-nălța sub cer!
Când peste-abis un soare se așterne,
Urzeală pură-a cauzei eterne,
Timpul scânteie, Visu-i adevăr.
Tezaur fix, blând templu al Minervei,
Masă de calm, tribut plătit rezervei,
Apă semeață, Ochi ce ții ca-n nod
Atâta somn bogat sub văl de pară,
Tăcere-a mea!... Clădire-n suflet, clară,
Dar copleșit de țigle de-aur, Pod!
Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,
Împrejmuit de văzul meu de ape,
În punctul-acesta sui, cu el mă-nvăț;
Și ca spre zei ofranda mea supremă,
Senin scânteietoarea mării stemă
Aruncă-n sus un suveran dispreț.
Cum fructul piere în plăceri pe limbă,
Cum în deliciu-absența i se schimbă
În gura-n care-și pierde forma lui,
Îmi sorb aici anticipându-l fumul,
Și cerul cântă-n sufletul ca scrumul
Schimbarea-n zvon a țărmilor verzui.
Cer drept, cer clar, vezi cum mă schimb de-odată!
După-atâtea trufie, de-o ciudată
Lene, dar plină de puteri, scăpând,
Mă dau acestui spațiu ce străluce,
Peste morminte umbra mea se duce
Și-mblânzește pasul ei plăpând.
Cu sufletu-n solstițiu, arsă jerbă,
Eu te susțin, justiție superbă
A razelor cu nemilos pumnal!
Pe treaptea cea dintâi te-ntorc, senină;
Privește-te!... Dar pentru-a da lumină
Ursuze umbre-și cer un rol egal.
O, doar al meu, în sine-mi, numai mie,
Sub inimă, pe prag de poezie,
Între neant și faptul pur, aștept
Ecou-atâtor vagi, interne ranguri,
Amar șuvoi sonor de sumbre ganguri
Sunând un gol mereu vestit în piept!
Știi tu, captivă falsă din frunzare,
Golf mâncător de palide grătare,
Pe ochii mei închiși, de taine grei,
Ce corp spre leneșu-i sfârșit mă-ndrumă,
Ce frunte-l cheamă în osoasa humă?
O stea gândește aici la dușii mei.
Sfințit, închis, cu foc abstract de linii,
Fragment terestru oferit luminii,
Îmi place-acest podiș cu torțe-n el,
Compus din aur, pietre, trunchiuri sumbre,
Cu-atâtea marmuri peste-atâtea umbre;
Peste morminte-mi doarme-un val fidel!
Cățea splendidă, alungă idolatrii!
Când ca păstor zâmbind acestei patrii
Însingurat pasc, miei misterioși,
Alba mea turmă de morminte lente,
Gonește porumbițele prudente,
Visele vane, îngerii curioși!
Ajuns aici, ce va mai fi e lene.
Insecta roade seceta-n antene;
Și totu-i ars, căzut, primit în dar
În aer pentru-o aprigă esență...
Iar viața-i vastă, beată de absență,
Amaru-i dulce, spiritul e clar.
Cei morți stau bine-ascunși aici sub haina
Þărânii calde ce le suge taina.
Amiaza sus, Amiaza, gând pătruns
De sine, se gândește-n nemișcare...
Frunte completă, naltă-ncoronare,
Eu sunt în tine schimbul cel ascuns.
Pe mine doar mă ai să-ți ferec teama!
Căința, îndoiala mea și drama
Sunt zgura marelui tău diamant...
Dar jos, în noaptea lor de marmuri, deasă,
La rădăcini de-arbuști o vagă rasă
A și trecut spre tine, dezarmant.
Ei s-au topit într-o absență mată,
A supt argila ostia curată
Și harul vieții a trecut în flori!
Ah, unde-i graiu-acestor buze sparte,
Felul de-a fi, și sufletul aparte?
Doar viermii torc unde nășteau plânsori.
Strigătul scurt al fetei gâdilate,
Privirea, dinții, pleoapele muiate,
Fermecătorul sân atras de foc,
Sângele gurii date fără preget
Și darul ultim, apărat cu-un deget,
Totul se-ngroapă și reintră-n joc!
Iar tu, brav suflet, speri un vis ce n-are
Această mască a minciunii, care
Din val și-argint aici se lămuri?
Cânta-vei când vei fi doar boare pură?
Nu! Toate trec! Prezența mea e bură,
Chiar sfântul neastâmpăr va muri!
Tu, neagră nemurire poleită,
Consolatoare-ngrozitor boită,
Ce faci din orice moarte sân matern,
Minciună mândră și pioasă scuză!
Cine nu știe, cine nu refuză
Acest vid craniu și-acest râs etern!
Părinți adânci, voi frunți nelocuite,
Ce sub povara de lopeți zvârlite
Sunteți pământ, și pașii ne-ați uitat,
Adevăratul vierme, care roade,
Nu-i pentru voi zăcând sub reci arcade,
El vrea ce-i viu, el mie-mi este dat!
Iubire, sau de mine însumi ură?
Mi-atât de-aproape-ascunsa-i mușcătură
Că zeci de nume, toate, îi convin!
Ei și! El vede, vrea, visează, atinge!
Îi place carnea mea, mi se prelinge
Chiar în culcuș, și-ntreg îi aparțin!
O, Zenon! Crude Zenon din Eleea!
Rănitu-m-ai tu cu săgeata-aceea
Ce sună, zboară, nezburând deloc!
Mă nasc la zvon, și mor de fier! Ah, soare!...
Umbră de broască, sufletului care,
Ahile-n mers, stă țintuit pe loc!
Nu, nu!... Hai, sus! În clipa ce pândește!
Corp, sparge-această formă ce gândește!
Tu soarbe, piept al meu, născândul vânt!
Noi prospețimi, din mare exalate,
Îmi dau iar suflet... O, vigori sărate!
În valuri, spre-a sălta mai viu, m-avânt!
Da! Vastă mare-ntr-un delir stârnită,
Piele de leu, hlamidă găurită,
De mii și mii de idoli mici, solari,
Hidră-absolută-n vraja cărnii-albastre
Mereu mușcându-ți coada grea de astre-n
Tumult asemeni unei liniști mari,
Se-nalță vântul!... Viața-și cere partea!
Un aer amplu-mi frunzărește cartea,
Din stânci talazul spumegă subit!
Zburați în zare voi, orbite pagini!
Voi, unde, spargeți! spargeți în paragini
Acest pod calm de pânze ciugulit!
din Farmece (1922)
traducere de Ștefan Augustin Doinaș
Aș întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise…
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă ușor, căci pășești peste visele mele.
---------------------------------------------------
De aș avea hainele împodobite ale cerului
Cusute cu rază de soare şi de argint,
Albastrele, ștersele şi negrele haine
Ale nopții, ale luminii şi ale penumbrei,
Aș întinde hainele sub picioarele tale;
Dar eu, săracul de mine, n-am decât vise…
Mi-am întins visele sub picioarele tale.
Calcă ușor, căci pășești peste visele mele.
Cuțitul care intră într-un fruct
Aduce lunecări devastatoare
Asemeni melodiei care, punct cu punct
Despică inima şi nici nu simți că doare,
Când tandru o divide, o distruge...
Langoarea irizată
De arpegii, captivantă,
Se duce fără scrupule, tranşantă,
În corpul tău, precum otrava într-o plantă
Din care sufletul, strivit, se scurge...
traducerea de Nicolae Mușa
Tu care smulgi țiparii di nămolurile noastre
și împinși de un fără de împotrivire alean
îi întorci peste orice stavile și dezastre
Sub meridianele pururi albastre
la baștina lor caldă din Ocean,
nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină
Țipari nostalgici unor tărâmuri sfinte
strămută-ne-n baștina noastră cea din-nainte
acolo unde-am văzut paradisiaca lumină
în oceanele nesfârșitei fericiri din sânul Tău, Părinte.
luni, 4 martie 1957
Lui Petru Soltan
Albine cu aripi
pârjolite de foc,
căzute ca gloanțele pe jos
sălbăticește mierea
în floarea salcâmului.
Brațe retezate
zbădtându-se prin iarba
înroșită de sânge.
Sălbăticește lacrima
în ochii bärbaților.
Pe celălalt mal
caracatița roșiei stele
încolăcind și prag, și literă
și leagăn.
Salbăticește drumul
spre casa măicuței.
Toată viața am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare.
Îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârșeam
lucrarea
grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori
când adormeam
iar acum când e gata
noapte de noapte sting lumina și numai
bănuind-o acolo
încep să urlu de spaimă.
Acolo sus, pe deal, este o canapea roșie.
Lângă canapeaua roșie, flutură în vânt o sută de
steaguri galbene.
Deasupra, zboară păsări mari, negre și mute.
Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.
Lângă canapeaua roșie este o măsuță de scândură,
iar pe măsuță e o coală albă de hârtie și o vază cu flori
albastre.
Mai este o doamnă cu rochie lungă, verde.
Stă lângă măsuța de scândură pe un scaun de abanos.
Are mâinile albe și foarte reci.
Cu mâinile albe și foarte reci ea scrie,
ea copiază cu litere mari de tipar o poezie de Mihai Eminescu.
Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.
Pe celălalt deal, eu dorm în iarbă, între pruni.
Capul meu adormit odihnește pe o perniță albă.
Sub perniță am un cuțit și o secure,
astfel că, dormind, bănuiesc că am înnebunit.
Somnul meu e în jurul meu ca un gard de sârmă ghimpată,
astfel că niciun animal și niciun om nu intră în somnul meu.
Niciun om și niciun animal nu au ce căuta
în somnul altui om și altui animal care dorm în iarbă, între pruni.
Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.
Totul este frumos în toate.
În vale, în sat, lucrurile sunt înclinate și se leagănă
în semn de respect pentru cineva.
De o parte și de alta a drumului, mii de păsărele cântă
un cântec dezorganizat și agresiv.
Se înserează. Soarele e roșu.
Umbra cuiva, nu știu a cui, mi se așează ca o dantelă
pe față.
Și e atât de frumos de parcă-am murit demult.
Copii în mantii sticloase în pivnițele înalte
aplecați deasupra vasului cu apă neagră
deasupra vasului cu apă neagră a plecat
și cel ce pictează colina albastră.
Copii în mantii sticloase în jurul casei
se cunoaște ușa aurie prin care bivolul singuratic
iese pe străzi. Începe ospățul deasupra orașului
- pe fruntea mamei pete de vin înghețat.
Copii în mantii sticloase - vorbește soră -
pe fruntea ta pete de vin înghețat
sub podea șobolani scîrboși - vorbește soră -
pe scări căprui se aproprie cel ce pictează
securea găsită pe colina albastră.
lui Marin Sorescu
De mult n-ai mai fost
La Teatru
De ce nu te duci?
O să mă duc,
I-am zis,
Când mi-o veni timpul
Si va veni ziua planificată.
Du-te,
Uite, e o piesă ce încă mai ține afișul
(într-un cui).
Veni si ziua...
Cu ochii țintă la ceas
Nerabdător ca si cum
Trebuia sa încep
O croazieră pe mare.
la te uită, nu mă asteptam
La atâtea emotii
Pentru mersul la teatru
Se vede ca de mult n-ai mai fost.
Caci, altfel,
Ar fi trebuit să ti se pară normal
Precum călcatul
Adică
Un simplu act de cultură.
Bucuria îmi era si mai mare
Stiind că merg la o comedie.
Puteam să mă apuc de râs
într-un mod organizat.
Uite-asa:
HA, HA, HA
Dar nu prea tare
Ca să
Nu supar vecinii
De rând
Oameni simpli, ca mine
Izvorâti de prin spatii
Locative, comert si serviciu.
I-am dat telefon si nevestii
Pe care o tineam acasă,
Pâna la orele „paispe"
Cand se ducea la slujba la Fabrica de Pastai Fainoase.
Și îi zic
Am primit un bilet
De care
De teatru, îi raspund
Săraca a început sã plângã
De bucurie, fireste,
Caci nu putea fi supărată
Fiind în schimbul doi.
Asa că după orele de serviciu
Incep pregătirile,
Hait, n-am cravata
Care să meargă cu costumul bej
La care tineam atât de mult,
Imprietenindu-ne, după aproape 6 ani de purtare
Bună.
N-are nimic, mi-am zis,
Cu ochii câzuti
Pe-o pagină de ziar
Si continuai să mă îmbrac si asa
Adică linistit si senin.
Grăbindu-mă astfel
Am plecat prea devreme
Plecând prea devreme,
Am ajuns prea devreme,
Să astept?!
Mi-e frica,
Chiar asa, pur si simplu mi-e frică,
E prea putină lumină
Si poate să mă atace vreunul
Si să-mi prade biletul.
Asa ca am ramas întepenit pe trotuar.
Si ca sã pară că am treabă
Mi-am ridicat gulerul,
Intristat însă
Ca n-am o haină de piele,
Ce-ar mai luci ea in ploaie!
Fâcând să dispară imediat ironia
Cu care casierita
Mã priveste prin ochiul de geam.
Până la urmã a venit
Ora fixata
Dau buzna
Vai, ce frumos se asorteaza la bufet
Ciocolata cu pepsi!
Acum spre locul
Indicat
Mă temusem degeaba
Era acolo
Fiecare avea locul stabilit si rezervat,
Debandada era pur si simplu eliminată:
Eu as extinde sistemul!
Dar iată si piesa
Splendidă comedia!
Atâtea idei
Atât de profunde
Atât de clare
Dar atâta de simple
Dacă as fi avut loc mai în față
Le-as fi prins pe toate
Asa s-au risipit
Ca fumul
Ca am crezut că-i incendiu
Intr-atât se-ndesise.
La sfârsit, Transpirat,
Am reusit sã răzbat
Afara.
Apoi, fuga acasă
Dau drumul la radio
- Televizorul îsi încheiase programul -
Si încep
- Vai ce sete! -
Sã mânânc o felie de pepene si
Sa scuip,
râzând încă,
sâmburii pe fereastră!
