Avram Iancu - Ana Blandiana

Dormind înaintează cântând din fluier stins

Învinsul crai al adormirii noastre,

În urma lui cresc codri mari de plâns

Și hohotesc nemuritor dezastre.

În urma lui se ară singur de cutremur

Pământul nostru pustiit de somn

Și singur, sub al zilei roșu tremur,

Se seamănă cu oase vechi de domn.

Ar fi destul îndemnul din fluier să-și suspine

Și-ar încolți pământul scârbit războinici grei,

Dar el e încoifat c-un roi somnos de-albine

Și-armate are-n turme picotitorii miei;

Dar struguri dulci se-mbată și ațipesc în vie,

Dar norii-adorm pe ceruri și undele pe lac,

Dar grânele se culcă și se sfârșesc în glie,

Sub greutatea florilor de mac;

Dar dorm în albii râuri și frunzele-n păduri,

O țară-ntreagă transhumată-n vis,

Pe când măritu-i rege cu ochi deschiși și suri,

Dormind înaintează cântând din fluier stins.

În mormânt la Argeș - Octavian Goga

 

S-a urnit din pacea morților stăpână,

Neagoe-nțeleptul, Neagoe voievod,

Și-a sfărâmat azi-noapte, cu domneasca-i mână,

Lespedea de piatră, lespedea bătrână,

Unde-l îngropase cuvios norod...

În mormânt la Argeș pătrunsese dorul

Care plânge-acuma, sus la Făgăraș.

Fremătând din valuri Oltul, călătorul,

L-a trezit din somnu-i greu pe domnitorul

Adormit în vechiul creștinesc lăcaș...

L-a trezit - și dornic să-i cunoască sfatul

Mortului de-alături, mortului mai nou,

Neagoe bătrânul părăsindu-și patul,

Căutându-l unde-i proaspăt îngropatul,

S-a-ndreptat spre scara marelui cavou...

Se-ntâlniră morții amândoi în față,

Osebiți la vorbă, osebiți la port,

Și încrucișându-și suflul lor de gheață,

Au văzut deodată că din altă viață

S-a desprins aicea fiecare mort...

Doar-abia o clipă le-a ținut divanul,

N-a fost grai de cronici grai de pârcălab;

Cu mândria-i rece mut sta suveranul,

Și-a-nțeles degrabă Neagoe, sărmanul,

C-a pierdut domnia neamul Basarab...

Pe malul Oltului - Ion Minulescu

 

Pornind din Lotru spre Cornet,

Șoseaua urcă-ncet... încet...

Ținându-se parcă de mână

Cu linia ferată,

O vecină,

Ce-i pare totuși o străină,

Fiindcă nu seamănă cu ea,

O biată bătrână șosea

Banală -

Dar națională!...

Șoseaua urcă-ncet, ca de-obicei,

Proptindu-se doar în copacii ei...

Urcă tăcută

Și timidă

Ca o omidă...

În timp ce linia ferată

Urcă țipând,

Parcă-ar fi beată,

Ca și locomotiva "Malaxa",

A unui tren de marfă,

Care -

Pornit din Piatra-Olt

Spre Turnu-Roșu -

Când dă cu ochii, pe șosea,

De câte-o țărăncuță

Cam prostuță,

Crezând că-și poate bate joc de ea

Țipă sulemenindu-și coșul

Cu fumul negrilor cărbuni,

Ca o cocoană din elită

Cu ochii plini de dinamită

Scăpată dintr-o casă de nebuni.

Doar Oltul - apă blestemată -

Nu vrea să urce niciodată,

Nici cu șoseaua demodată,

Nici cu moderna linie ferată...

El singur, săltăreț, coboară

Spre Dunăre -

Dunărea noastră

Cu apă multă

Și albastră...

Și coborând -

Iarnă sau vară -

Surâde fredonând la fel

Ca orice egoist rebel,

Același veșnic menuet

Discret,

Pe care nu-l dansează decât el!...

La fel și-n viață...

Uneori -

Dacă te urci

Sau te cobori -

Cu-aceeași ură te privesc ai tăi,

C-așa suntem cu toții -

Oameni răi!...

Și-oricare-ar fi cel care urcă -

Dușmani

Sau prieteni -

Toți îl spurcă...

Iar când, întâmplător, coboară,

Toți îl omoară!...

(decembrie 1935, cu titlul Crăciunul pe malul Oltului)

Candela - Pavel Coruț

„Ultimului Domn Român, Alexandru Ioan Cuza"

Prefă-te, inimă, în foc,

Aprinde candela, diseară,

Pribeagului fără noroc,

Stăpânului furat de Ţară!

Şi fă-te, inimă, stejar,

Să-i dai a umbrei mângâiere,

Căci s-a hrănit doar din amar

Şi s-a-mbătat doar cu durere.

Ref. x2: Primeşte-l Doamne-n casa Ta,

Pe domnul trist şi-nsingurat,

Pe Cuza, inimă de stea,

Şi iartă-ne că l-am trădat!

Smulgeţi coroana cea de spini,

Lăsaţi-i fruntea în lumină,

Pribeagului printre străini,

Stăpânului lipsit de vină.

Să-şi poarte ochii către noi,

Iertarea lui ni-i izbăvire,

Căci am ajuns pustii şi goi,

Săraci la minte şi simţire.

Ref. x2: Primeşte-l Doamne-n casa Ta,

Pe domnul trist şi-nsingurat,

Pe Cuza, inimă de stea,

Şi iartă-ne că l-am trădat!

Pe noi în Cer el ne-ar fi vrut,

Căci se făcuse-a noastră vrere.

Noi l-am trădat şi l-am vândut

Orbiţi de patimi şi avere...

Ref. x2: Primeşte-l Doamne-n casa Ta,

Pe domnul trist şi-nsingurat,

Pe Cuza, inimă de stea,

Şi iartă-ne că l-am trădat!

Scumpul - Anton Pann

 

Peste un râu foarte mare

Şi repede curgător

Vrând să treacă oarecare

Scump, de argint iubitor,

Mergând pe pod, cum să pare,

Unde-a călcat, n-a văzut,

C-atât s-a-mpiedicat tare,

Cât drept în râu a căzut.

Ş-începu să strige-n apă:

"Aoleu! mă înec! mor!

Vino, lume, de mă scapă,

Da-mi mână de ajutor!"

Un pescar, din întâmplare,

Care aci s-a aflat

Spre acestui scăpare

Degrab’ în râu s-aruncat,

Şi cu multă osteneală

Spre el tare înotând,

L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,

Coraj dându-şi strigând:

"Dă-mi mâna încoaci mai tare,

Întinde-o mai în grab’,

Să te scap de înecare.

Fii cu curaj, nu fii slab"

Pe "dă-mi" auzind prin unde,

Scumpul mult s-a supărat.

"Nu-ţi dau nimic", îi răspunde.

Ş-în adânc s-a cufundat.

Cântecele lui Ștefan Vodă - Vasile Alecsandri

 

Ștefan, Ștefan, Domn cel mare

Seamăn pe lume nu are

Decât numai mândrul soare!

Din Suceava când el sare,

Pune pieptul la hotare

Ca un zid de apărare!

Brațul lui fără-ncetare

Bate hoardele tătare,

Bate cetele maghiare,

Bate leși din fuga mare,

Bate turci pe zmei călare

Și-i scutește de-ngropare.

Lumea-ntreagă stă-n mirare,

Țara-i mică, țara-i tare

Și dușmanul spor nu are.

A L T U L

Ștefan, Ștefan, Domn cel mare,

În Suceava cuibu-și are

Ca un șoim voinic și tare.

Din Suceava când el sare

Zi și noapte, de călare,

Se bate-n patru hotare.

Pe tătari îi căsăpește,

Pe unguri îi pârjolește,

Și pe turci îi risipește.

Iar pe leși cu chica tare

Îi avântă-n spânzurare,

Și-i înjugă ca să are!

Alba-Iulia - Dumitru Matcovschi

 

Nu iluzie deșartă.

Post de veghe, avanpost.

Și desprindere de soartă.

Și întoarcere la rost.

Clipa dorului. Osânda.

Sfântă. Ca Duminica.

Îngerii în clipă cântă:

Alba-Iulia!

Clipa dorului. O vamă.

O plătim și o trăim.

Lor de ea le este teamă.

Noi cu vama nemurim.

Clipa Dorului. O vrere.

Vrerea mea și vrerea ta.

Vrerea e de înviere:

Alba-Iulia!

De la Nistru pân-la Tisa,

de la Tisa în Carpați,

din Carpați până la mare:

frați, întotdeauna frați!

Nici o graniță prin inimi:

suverană inima.

Fără Țară suntem nimeni:

Alba-Iulia!

Basarabie cu jale - Grigore Vieru

 

În mine a lovit străinul

De Paşti sau Denii.

Dar încolţitu-m-au bezmetici

Şi moldovenii.

Că nu suntem români străinul

Pe-a lui o ţine.

Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul

Decât pe mine.

Basarabie cu jale,

Basarabie,

De pe deal şi de pe vale,

Basarabie!

“Încâlcită-ţi este viaţa”,

Basarabie!

“Ca grâul ce-l bate gheaţa”,

Basarabie!

În mine-au dat şi moldovenii

Necreştineşte.

Ci-s fericit că-n ei românul

Tot mai traieşte.

Ei spun ca nu-s români, ci lacrimi

În piept frământă

Când un Farcaş sau Vicoveanca

Sau Gheorghe cântă.

Basarabie cu jale,

Basarabie,

De pe deal şi de pe vale,

Basarabie!

“Încâlcită-ţi este viaţa”,

Basarabie!

“Ca grâul ce-l bate gheaţa”,

Basarabie!

Marșul lui Iancu - George Barițiu

 

Astăzi cu bucurie Românilor veniti,
Pe Iancu în câmpie cu toți să–l însoțiți,
Spălați armele voastre, de grabă s’alergam,
Din locurile noastre pe dușman s’alungam.

Iancule, mare, bravule,tare
Cu noi să fi.
Tu însoțește și însuflețește,
Pe ai tăi fii.

Optzeci de oi despoaie și în frigări le pun,
De fluier și cimpoaie pădurile răsun.
Românii se adună pe lâng–un mare foc,
Și Iancu ospătează cu dânșii la un loc.

Iancule mare, bravule, tare.
Cu noi să fi,
Tu însoțește și însuflețește,
Pe ai tăi fii.

Sunt gata, stau cu toții, să se coboare’n văi,
Să izgonească hoții și–ai neamului călăi.
Iancu mergea’nainte, pe–un cal cu aprig curs,
Și peste’mbrăcăminte purta piele de urs.

Cine stă’n cale, Iancule mare,
Și brav Român,
Fulger și trăznet peste–a lui creștet,
De la Români.

Iată-i voioși porniră, românii cei voinici
Ca lanțuri se înșiră pe-a munților poteci
Nevestele cu jale, privindu-i lacrimând,
Îi urmareau în vale cum se duceau cântând

Cine stă’n cale, Iancule mare,
Și brav Român,
Fulger și trăznet peste–a lui creștet,
De la Români.

Bocet - Nichita Stănescu

 

Nu mai daşi pe la icoane,

d-aia te-ai pierdut, Ioane..

Singur ţi-ai făcut dreptate

cu cuţitul pe la spate,

de-ai belit la drumul mare,

cum trecea, pe fieşcare...

Nu-ţi şterseseşi din făptură

caşul încă de la gură

Hămesit cum fuşi de foame

te-ai crezut haiduc, Ioane.

Curvele de tot ce sunt

te-au fost legănat în cânt;

Tot te-au încălzit cu dor

şi dulceaţa vorbelor..

Şi te-ai potrivit la şoaptă,

minte crudă şi necoaptă,

calea-n codru de-o luaşi

plin de visuri şi de caşi

Dară iarna n-o ştiui,

nici ce-abate vântul şui..

.. Treişpe lupi te-au încolţit,

foamea de şi-au izbăvit

şi te-au încălzit cu dinţii

carnea ta şi ochii minţii,

de te duci cu paşi desculţi

legănat în treişpe burţi.

9-10 ianuarie 1955

Trei nasturi - Ion Pribeagu

S-a oprit tramvaiul în piață
Lume multă și pestriță
Și prin iures se împinge
Și o frumoasă cuconiță.

Cum avea rochițta strîmță
Și cu nasturi mulți pe spate
Vrea să urce, dar din cauze
Rochiei strînse-n trup, nu poate.

Trece mîna-i mititică
Rosa ca un plasture
Înspre spate și gingașă
Ea deschide un nasture.

Imposibil, să se urce,
Dar ca orișece femeie
Îți mai trece mînușița
Și încă un nasture deschide.

Dar cum treapta-i înăltuță
Și e aproape imposibil!
Ce săa facă, ce să facă?
Vai, momentul e penibil!

Mai deschide încă unul
Dar zadarnic îi e dorul
Nici acum nu poate doamna
Să ridice-n sus piciorul.

Dar un domn ce stă în urma-i 
Fără nici un fel de formă
O apucă de contururi
Și o saltă pe platformă.

Doamna, roșie la față
Fulgerînd priviri haine
Se întoarce și îi spune
Bombonind: - Nu ți-e rusine?

-N-ai dreptate cuconita
Zice el cu anasană – 
Dumneata te superi fiindcă,
Fără vrere am pus mîna

Pe cînd eu tăcui din gura
Cînd nici nu mi-ai spus pardon
Și mi-ai descheiat în grabă
Trei nasturi la pantalon.

De ce-ai dat, Doamne?! - Grigore Vieru

 

Lui Ozea Rusu

Copiii leşină, nu-i bine,

Şi moarte picură din nori.

Şi chiar izvorului îi vine

Un fel de greaţă uneori.

Atâtea vorbe şi minciuni,

Atâtea seci promisiuni!

De ce-ai dat, Doamne, grai la om,

Iar nu la floare şi la pom?!

A prins a înălbi,

Precum ninsorile,

Şi tinereţea mea!

Mai bine ar vorbi

În lume florile,

Iar omul ar tăcea!

E falsă mila ori e mută,

Iar crucea de la piept e joc.

În moarte tot mai mulţi se mută,

Văzând că-n viaţă nu au loc.

Atâtea vorbe şi minciuni,

Atâtea seci promisiuni!

De ce-ai dat, Doamne, grai la om,

Iar nu la floare şi la pom?!

A prins a înălbi,

Precum ninsorile,

Şi tinereţea mea!

Mai bine ar vorbi

În lume florile,

Iar omul ar tăcea!

Primele întâlniri - Arseni Tarkovski

 

A noastrei întâlniri orice clipită

Ca binecuvântare fu primită,

Unice-n lume fost-au. Tu erai

Ca aripa de pasăre, zburai

Pe scară, ca și cum amețitoare

Săreai pe trepte și te îndreptai

Prin liliacul umed din cărare

Și-n sticla de cea parte te-oglindeai.

Când se făcuse noapte, mi-a fost dată

Mila: deschisă poarta de altar,

Și-n întuneric se-arătă mișcată

Goliciunea, prinsă în somn hoinar;

Trezit, șoptii: „Fii binecuvântată!”

Și-nțelegeam că-i cam necugetată

A mea blagoslovire: tu dormeai;

Ca să-ți atingă pleoapele în noapte,

Din vază liliacu-ntinse floarea-i, —

Și pleoapele-ți, atinse de albastru-i,

Stăteau tihnit, nici mâna n-o mișcai.

Iar în cristal râuri pulsau, pulsau,

Munți fumegau, mări se-arătau sclipind,

Și tu în palme sfera o țineai,

Și în plăcutul tron încă dormeai

Și — Doamne! — chiar a mea erai visând.

Tu te-ai trezit și-ai preschimbat,

felină,

Graiul uman în alt vocabular,

Și vorba-ți cu putere-n glas deplină

Dădu cuvântului altă lumină,

Un sens care înseamnă a fi: țar.

 

În lume totul se schimbase, chiar și

Simplele lucruri — ca lighean, ulcior —

Când între noi, stând ca de gardă, străluci

O apă-n strat solid, atrăgător.

Am fost conduși nici nu știm încotro,

Ca prin miraje înaintea noastră

Orașe se fereau miraculos,

Chiar menta ni se-așternea sub picioare,

Ne însoțeau și păsări zburătoare,

Și pești din râu săreau ca păsărici,

Și ceru-și desfăcea zarea albastră...

Când soarta tot venea pe urma noastră,

Ca un nebun ce mânuia un brici.

(1962)

Traducerea de Gheorghe Doni