Joc de hydrargir - Benedict Corlaciu

 

Pat îmi facusem din masa aceea, grea,

pentru adormire după crugul zilelor.

În ultimul pahar dansul baccililor

ca un exod lunar se arcuia.

Cântecul violei în pieptul osos

se înabușea murind cu plamânii,

mai palidă, uscată, pielea mâinii,

pe ultimul pahar, tremura.

Cei din urma prieteni, baccilii, scânceau

lugubra melodie a ultimei toamne:

acompaniindu-i, gura mea, Doamne,

te înjura și ochii, demenți, râdeau.

Mercurul termometrului spart se scalda

în vinul închegat al ultimei nopți -

în sângele altei neîndurate morți.

Sfârșitul, îndepărtatul sfârșit, zăbovea

prin aluviunile coastelor rărite.

La iarmarocul de vorbe - Mihai Ursachi

• Hai la băiatu, ia vorba fierbinte

Își ține de cald și te-ajută la minte.

Vând vorbe pestrițe, orice măsură

Se potrivește la orice gură.

Închiriez arhaisme cu ora.

Cuvinte mecanice, Firma Pandora.

Vorba dulce, mult aduce,

Repar, la moment, epitete năuce.

Cuvinte zemoase, cuvinte harbuz.

Vând vorbe de leac pentru văz și auz.

Ia,doamnă! ia, doamnă! o vorbă de-amor

Pentru noptieră, în dormitor.

Atelier de-ndreptat adjective sucite,

Ascut la tocilă  cuvinte-cuțite.

Poftiți, vorbe fragede, pentru salată!

Poftiți, cu piper, vorbărie tocată!

Marele parc neologic. Real:

Hiperbola care mănâncă mangal!

Must natural de cuvinte. Conține

Cele mai noi și mai mari vitamine.

Aicea se vinde cuvântul cel mare,

Doi bani kilogramul,să ia fiecare!

Voi, care nu ştiurăţi - Arsenie Boca

 

Voi, care nu ştiurăţi ce-i binele în viaţă

Şi nici căldura sfântă ce inima dezgheaţă,

Voi, care în durere aţi suspinat şi-aţi plâns

Şi cântul fericirii în inimi vi s-a stins,

Veniţi, Stăpânul lumii, Iisus, va cheamă-ntr-una

Şi mâinile-Şi întinde s-astâmpere furtuna.

Voi, pentru care viaţa n-a fost decât un chin

Şi zâmbetul durere, iar râsul un suspin,

Voi, ce-aţi ascuns trecutul sub lespezile reci

Şi plângeţi fericirea ce aţi pierdut în veci,

Veniţi cu ochii-n lacrimi, dar cu privirea sus,

Găsi-veţi mângâiere la sânul lui Iisus.

Voi toţi, care în viaţă aţi căutat uitarea

Păcatelor în cupă, ce v-o întinse desfătarea

Şi surzi aţi fost la glasul ce cobora de sus,

Azi, până mai e vreme, vă-ntoarceţi la Iisus;

Spuneţi-I Lui durerea şi El vă va-ntări,

Povara vieţii voastre cu El veţi împărţi.

Voi, care nu ştiurăţi ce-i adevărul viu

Şi-n aiurare spuneţi că cerul e pustiu,

Sătui de-nţelepciune, o, voi ce vă trudiţi

Să dărâmaţi şi-n urmă nimic să nu clădiţi,

Rugaţi-vă, şi-atunci ca să simţiţi nu-i greu

Şi-n cer, şi-n jurul vostru, şi-n voi pe Dumnezeu.

Oricare-aţi fi în pace, veniţi, veniţi la El,

Pe nimeni niciodată n-a izgonit defel;

Cu mila vă primeşte şi braţele-Şi întinde,

În dragostea-I cerească Iisus pe toţi cuprinde;

La pieptul Lui cel dulce iubindu-l vă-ncălziţi,

Iisus este-nvierea, veniţi la El, veniţi!

Închinare lui Nichita Stănescu - Adrian Păunescu

 

Cu fața hieratic suferindă
Și inima de vifore bătută,
Poet suprem, privește-te-n oglindă
Ca să te-nveți să împlinești o sută.

Cinzeci de ani, un înger într-o carte!
Dintr-un Ploiești caragielesc pornit-a
Mereu scriind pe viață și pe moarte,
Mereu mințindu-și morțile, NICHITA.

Un echilibru nou acido-bazic
În verbe urcă și, urcând, rămâne.
Salut, în tine, pe întâiul clasic
Al noii noastre poezii române!

Un inocent putea să reînceapă
De unde dogma ne-a tăiat ursita:
Renăscătorul fâlfâit de pleoapă
Spre cerul nou și pur ai fost, NICHITA.

Noi am venit, urmându-te pe tine
Și îngereala ta cea îndrăzneață,
Dar ar putea să-ți fie-acum rușine
Că împlinești cincizeci de ani de viață.

Rușine, deci, și închinare ție,
Când Dumnezeu în cer stă într-o rână
Ca să învețe însuși poezie
Cu „11 elegii” în mână.

Ai scris cum că la răsăritu-mi mare
Al tău apus ar vrea să se încline,
Dar poezia noastră ți-e datoare
Cu toată răsărirea noastră-n tine.

La Ploieșcior copiii joacă leapșa
Și mareșalii clănțăne din cizme,
Dicționarul limbii e la Capșa
Ca să se-mbete azi de nichitisme.

Iar tu, lumina noastră suferindă,
Când minutarul în alt an te mută,
Sărbătorește-ți vârsta în oglindă,
S-avem iluzia că ai o sută!

Eu sunt eu - Adrian Păunescu

 

Trenuri somnoroase pleacă întrebând
Ce-i cu mine-n gară, ce-oi avea de gând,
Plec şi eu din gară şi tristeţea-mi port
Spre mirajul galben din aeroport.

Galbenă-i lumina, ochii mei sunt trişti,
Toţi privesc la mine ca la terorişti.
Unde-aş pune pasul liber şi corect,
Fără îndoială, aş părea suspect.

Şi pe zi ce trece lumea-i tot mai rea,
Când nu vreau nimica, crede că aş vrea.
Gara mă somează, iarba nu-mi dă loc,
Pe aeroporturi parcă aş da foc.

Încordarea-n lume a crescut cumplit,
Eu mă simt suspectul care a iubit,
Şi cu cât iubirea mi-o arăt firesc,
Cu atât toţi ceilalţi straniu mă privesc.

Am cocoaşă-n spate şi am mâini prea mari,
Ştergători de lacrimi am la ochelari,
Cum în lumea asta totul e cum nu-i,
Mă transform în altul fără voia lui.

Bat cu pumnu-n masă şi cu biciu-n cal,
Nu mai sunt patetic şi sentimental,
Fug râzând din gară la aeroport,
Un pistol cu apă într-o mână port.

Pun pistolu-n ceafă la aviator,
Nu crâcni, urmează ruta ta de zbor,
Ruta dumitale este ruta mea,
Dar eu sunt eu însumi, nu altcineva.

Vreau după acestea pe acest pământ
Să mă luaţi cu toţii drept ceea ce sunt,
Acum observ cât e de greu,
Să vă arăt că eu sunt eu.

Poem - Grigore Vieru

 

lui Adrian Păunescu

De ce, o, Doamne, dăruit-ai

Ochilor mei întristaţi

O Ţară atât de frumoasă

Şi-ndureratului meu auz

Un cântec atât de ales

Şi sufletului meu zbuciumat

Femeia fără de seamăn

Când braţele mele

Sunt încă nedestule a ocroti

Comorile ce mi-ai adus?

Dă-mi Cerul Tău,

Întregul cer în care

Să-mi găsesc părinţii

Şi pe Tine, Doamne,

Iar împreună şi nedespărţiţi

Să fim de ajutor

Şi rodnic sprijin

Acestui neam prea chinuit

Şi vremea s-o refacem!

Scrisoare către Lucian Blaga - Adrian Păunescu

,,Aici trăia şi el şi se rotea mereu

Contimporan cu vulturii, cu Dumnezeu".

(L.B.) 

S-au aşezat în matca veche toate,

În Lancrăm drumul e la fel de strâmb,

S-au regăsit prin țară vechi excese,

Aceleaşi flori se sting pe-acelaşi dâmb.

Şi, totuşi, e ceva ce se întâmplă

La fel de bine şi la fel de rău,

Este egal de cinic felu-n care

Se-ntorc românii la mormântul tău.

Din dogmă am ajuns în anarhie,

Pe propriul pământ, stăpâni şi slugi,

Prin mijlocul Ardealului se-aude

Un camion ce vine de la Cluj.

E trupul tău ne-nsuflețit într-însul,

Poeţii şi ierarhii te bocesc

Şi spațiul mioritic mai miroase

A vodcă proastă şi a tanc rusesc.

Ritmează şi destinul, ca şi spațiul,

Aceeaşi trăgănare, vale-deal,

Şi tu, poet al lebedei eterne,

Te naşti şi mori, local-universal.

Scrisoarea mea atât de-ntârziată

Te va găsi sub forma unei ierbi,

Pe care-o calcă-n tălpi necunoscuții

Şi-o pasc sub lună turmele de cerbi.

Dar eu mai cred că se cuvine, astăzi,

Să-ți spun ceva ce însuți tu ai spus,

Că suntem pe pământul unei cumpeni,

Dar nici în Răsărit, nici în Apus.

Şi, totuşi, peste lada ta de zestre

Ce e mormântul marii nostalgii,

Cu nepăsare trec românii liberi

Şi-aud din ce în ce mai depărtat cum sună.

din volumul „Cântec pentru anul 2000".

Regeasca văduvie - Adrian Păunescu

 

Se joacă șah, în cea din urmă fază,
Cu alb și negru ce se-mpotrivesc,
În fond, e chiar destinul omenesc
Născându-se, când piesele se-așază.

Mai doarme regele, regina-i trează,
Nebunii merg în colțuri și lovesc,
Murind cu turele în dans grotesc
Și-n bătălie caii mai nechează.

Si uneori regina se prăvale
Si galeria o regretă, ah,
Când ea e jertfă pe-acest câmp de șah
În apărarea Majestății Sale.

Și doar pionul moare și învie
Spre-a potoli regeasca văduvie.

Săptămâna patimilor - Adrian Păunescu

 

Teribil amurg de mileniu,

cu Shakespeare în fiece piesă,

trădări cât recoltele lumii

și triste popoare în lesă.

E-un fel de esență de epoci,

un singur blestem ne conjugă,

cu cinica voce păgână

să spună și ultima rugă.

Rezerve puține, sub scoarță,

și mult mai puține, în creieri, 

republica noastră devine 

regat al flămânzilor greieri.

Din amestecate familii,

barbarii se-ntorc, în cohorte,

asupra popoarelor lumii,

cu biciul politicii forte.

Cresc muguri, ca pielea pe bestii,

pe arbori lipsiți de lumină 

și Mântuitoru-n icoană,

divinei oglinzi se închină.

Ce pâine puțină pe mese,

și niște mușcate-n ferestre, 

bolnavi de mirosul vopselei, 

rod carii, în lada de zestre.

Popoare, din nou sfărâmate,

sub roata cumplitei istorii,

abia mai pronunță protestul,

spre judecători iluzorii.

Și iarăși, le pierdem pe toate

când vin conspirații nedemne,

și dreptul la foc ni se fură 

și iarăși frecăm două lemne.

  Ultragiul comerțului tragic 

jignește și trudă,  și artă, 

sărim din extremă-n extremă 

și plângem, din poartă în poartă.

Nu țări vor rămâne, ci zone,

prin partea aceasta de lume

și niște imperii duioase,

cedându-le propriul lor nume.

Suntem rezervația însăși 

a tragicei pierderi de sine,

iertată spre-a fi omenirea,

când n-are nici mâini să se-nchine.

În Est bat clopote de moarte,

Toți mieii se duc nicăierea

Și singura șansă e jertfa,

...Urmează, de Paști, ÎNVIEREA.

Înviere de toate zilele - Lucian Blaga

 

O înviere e pretutindeni, pe drum 

şi-n lumina deşteaptă.

Ochii mi se deschid umezi, şi sunt împăcat

ca fântânile din imperiul lutului.

Trecătorule, oricine-ai fi,

ridică şi tu peste mine mâna ta dreaptă.

Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă,

nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele. 

Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii? 

Rugăciunea de-atâtea ori începută

mi se sfârşeşte şi zic: 

Tată, te iert că-n adânc

m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pământului. 

Flori peste fire de mari

îmi luminează din larg -

aureole pierdute pe câmp de sfinţii trecutului.

din volumul „În marea trecere", 1924

Testament - Leonida Lari

 

fratelui Leonard

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă n-aş fi cum sunt –
Un grav refuz la patimi trecătoare, 
Pentru cei ordinari de pe pământ
Şi dragostea aproape-i o teroare.

Eu sufăr astăzi pentr-un ordinar
Ce-şi saltă-o reputaţie precară, 
Dar cum iubirea e din cer un dar, 
Mă-nvinge astă verde primavară.

Totul e verde-n faţa mea şi tot
Impune bucurie, nu durere, 
Iar eu mă duc, precum se duse Lot, 
Sodoma şi Gomora-s în putere.

Eu merg pe-un drum ce nu se-arată lent, 
În urmă-mi sarea arde orice stare, 
În urmă-mi pe-acest drum incandescent
Răsar doar monumente mari de sare.

Mă-nvinge primăvara cu-al ei zor
De-a înverzi, de-a înflori, de-a coace, 
Ce simplu-ar fi să cad lângă-un izvor
Din Căpriana, să visez a pace.

Ce simplu-ar fi, dacă-aş trăi cumva

Mai altfel, mai supus, mai cu momentul, 

Dar eu nu pot, şi toată viaţa mea

E-o lacrimă ce-şi curge monumentul.

Şi merg, şi merg, tot merg în infinit, 

Şi sufletul nu-mi las nici într-o gară, 

Merg către-un frate-al meu cel mai iubit

În cea mai verde-n lume primavară.

Merg către-un frate-al meu dinspre-un pustiu

De stare, de gândire, de candoare, 

Merg către-un mort mai viu ca orice viu

Care mă-aşteaptă ca pe-o sărbătoare!

Rămâi cu bine, lume, şi rămâi

Cu o enormă, groaznică ruşine, 

Că de la ziua ta, din cea dintâi, 

Poeţii nu avură loc în tine.

Rămâi şi tu, biet trăitor sub vremi, 

Ce m-ai trădat dintr-o tocmeală-a pieţii, 

Ce primăvară, Doamne, de te temi

Că dai în Dumnezeu, lovind poeţii!

Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi, 

Ei, cei răniţi, cântat-au chiar şi rana, 

Ah, de-am să mor, vă rog să mă-ngropaţi

Sub un stejar, din dor, la Căpriana.

Destinul iubitorilor de neam - Leonida Lari

fratelui Grigore

E Pastele Blajinilor, Grigore,
Un Paste ca si tine de blajin,
Iar viata-mi nu-i pe zile, e pe ore
Si mor, si-nviu, si nu-i mai mare chin.

Cit de frumoasa-i asta primavara
Si o privesc prin geam cu mult regret,
Iar viata mi se-mprastie fugara –
In lume e strain orice poet.

Straini sintem si noi ce nu o data
Am aparat romanii de straini,
Si-acum ni se intoarce drept rasplata
Injuratura fratilor romani.

Ne urla dintr-o sete de putere,
Pe noi, ce libertate am dorit,
Pe noi, ce-am stat printre mitraliere
Si din masini aprinse am tisnit.

Pe noi ne-njura, Grig, cum naiba iese,
Cind haituiti si ierni, si primaveri,
Nu-am fost pentru-un partid cu interese,
Ci pentru interesul unei tari?

Cum iese, frate, mintea mi se-nmoaie
De la aceste mreje diavolesti,
La Chisinau, noi – calul de bataie
Si iarasi noi batuti – la Bucuresti?

Pai, iese, frate, iese la-ndemina
Unor vinduti, uitati de Dumnezeu,
Se pare, ne lucreaza-aceeasi mina
La Bucuresti, ca si la Chisinau.

Aceeasi mina si pe-aceleasi coale
De ziar cu spectru antiromanist,
Ce vine dinspre Internationale
Si il aduce-n lume pe-Anticrist.

E Pastele Blajinilor, e casta
Cinstire-a celor morti, chiar si straini,
Cit de frumoasa-i primavara asta,
In care am fi fost printre blajini!

Da, am fi fost si-n parc, si-n strazi, si-n piata,
Facuti, precum multimea, mototol,
Dar cite ori vazut-am moartea-n fata,
In jurul nostru se crea un gol.

Un gol, un vid cumplit de aparare,
Deschis de undeva dinspre Arhei,
Un cerc ciudat, o aura, o stare,
De parca salvatoare de idei.

…Ard luminari de Paste pe sihastre
Morminte unde Nistru curge-atent,
Unde e floarea natiunii noastre
Trimisa-n lupta fara armament.

Trimisi intr-un razboi de mintuiala,
Ce n-avu sens sa fie declansat,
Singele nevarsat in capitala
La margine de Nistru s-a varsat.

Frate Grigore, mi se face para
In suflet si ma ia un foc buiac,
Pe cind mureau baietii pentru tara,
Tarii trageau la vodca si coniac.

Si mai rideau, si mai faceau si bancuri,
Avind de garda cite-un ienicer,
Cind oase de copii trosneau sub tancuri,
Cind singele striga pina la cer!

Mi s-a scirbit de-aceasta lume, frate,
Desi de sus e-al apararii cerc,
Unii se lupta pentru libertate,
Iar altii pentru-un ieftin feerverc.

E pastele Blajinilor, Grigore,
Si moarte n-am, si viata tot nu am –
Si nu traim pe zile, ci pe ore
Destinul iubitorilor de neam.

Popasul lui Aizic Tirr - Ion Pribeagu

  

La înțeleptul Rabi Mendel

Vine Aizic Tirr smerit

Și îi spune:”Rasi dragă,

Sunt un om nenorocit”.

Rifca mea-i atât de dulce

Și are atîta sex-apeal

Că nu trece un an șireata

Îmi trântește un copil.

Am vreo zece să-mi trăiască 

Toți sunt sănătoși ca tunul

Și-mi sunt dragi dar ce nevoie-i

Să-mi mai nască unul?

Și-am venit la tine Rabi

Dă-mi un leac să-mi folosească

Poate Dumnezeu pe Rifca

De copii s-o izbăvească.

-Uite ce-ai să faci, îi spune

Rabinul cu ochii dulci

Noaptea cînd sosești acas'

Și ai vrea ca să te culci,

Să te ții întodeauna

De povața mea înțeleaptă

Să te urci pe partea stângă

Și cobori pe partea dreaptă.

Dacă faci așa și totul

Cu strictețe și păzit

Poți fără grijă, Rifca

De copii s-a lecuit.

Au trecut trei luni sau șapte

Sau chiar opt să fi trecut

Și la Rabin într-o vineri

Intră Aizic abătut.

Și mâhnit și neferice

Ochi-i galeși multe spun

Și plângând aproape, zice:

-Rabi, n-a fost leacul bun.

N-a fost leacul bun, iar mie

Mi-a fost chinul inutil

Fiindcă uite azi noapte Rifca

Mi-a născut iar un copil.

-Nu cumva întreabă Rabi

Cu un surâs ce-i schimbă fața

Ai uita ce-am spus sau poate

Mi-ai nesocotit povața?

-Vai de mine! Exclamă Aizic

După vorba ta înțeleaptă

M-am urcat pe partea stângă

Și-am coborât pe cea dreaptă.

-Dar i-a spune, întreabă Rabi

Scărpinându-se în nas -

Nu cumva trecând pe acolo

Ai făcut un mic popas?

-Un popas? Făcui desigur, 

Deh, ca omul! Ce sa fac?

Parcă poți să treci pe acolo

Să nu poposești un pic?

-Văd că n-ai pătruns povața-mi

Zice; Rabi plin de fiori

Nu ți-am spus să urci pe stânga

Și pe dreapta să cobori?

Dacă ai poposit la mijloc

Ca un pusnic în câmpii

Aizic Tirr! Du-te la dracu

Cum vrei să nu faci copii?