Mi-aseamăn tinerețea cu o floare
crescută-n bezna unei reci genuni
ce-așteaptă-nfiorată de la soare,
vreo rază făcătoare de minuni.
Dar niciodată-a razei strălucire
adâncuri de genuni nu va-ncălzi...
o, tinerețea-mi fără de iubire
ca floare fără soare va muri!
Vreau iubirea-mi nouă
ca pe-o rară floare,
s-o hrănesc cu soare,
să mi-o ud cu rouă.
Vreau să-mi cresc iubirea
în cântări de îngeri...
nu cunoacă plângeri
și nici veștejirea.
Vreau iubirea-mi pură
închinată ție,
pururea să-ți fie
cumunicătură.
Râde peste tot iubirea...
primăvară-i, primâvară...
cerul varsă apa-i clară,
Inundând nemărginirea.
Vreau in cântece de pară
să-mi epuizez simțirea;
râde peste tot iubirea...
primăvară-i, primăvară!
Sufletu-mi sub strălucirea
cerului de primăvară,
ia cu-asalt viața iară,
însetat de fericirea
vastă ca nemărginirea!...
Nu te îndrăgosti de o femeie care citeşte, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie...
Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.
Nu te îndrăgosti de o femeie care gândeşte, care ştie ea ce ştie şi, mai mult, ştie să zboare; o femeie sigură de ea însăşi.
Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care ştie să-şi preschimbe trupul în spirit; şi, cu atât mai puţin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură şi care să nu ştie să trăiască fără muzică.
Nu te îndrăgosti de o femeie însufleţită, lucidă şi ireverenţioasă.
Să nu-ţi doreşti să te îndrăgosteşti de o asemenea femeie. Pentru că, atunci când te îndrăgosteşti de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubeşte sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci... NICIODATĂ.
El cântă, să-i treacă din vreme, săpând,
Și lucru mai spornic să-i pară,
Și galbene oase le-aruncă pe rând
Din groapă pe lutul de-afară;
De câte ori însă aruncă vrun os,
Găsește vro glumă și-o vorbă pe dos
Să râdă de bietele oase.
O hârcă el scoate din negrul pământ,
Dar, nearuncând-o bine,
Ea cade de-afară de-a dura-n mormânt,
— „Ce-i, hârco? E taratoru-n tine?
De-ți place șederea cu viii la sfat,
Haid', vino vreodată-n plimbare prin sat!”
Iar hârca răspunse: — „La noapte!”
Groparul se nălță deodată-nlemnit
Și-i piere răsufletu-n gură.
Se uită. Nu-i nimeni. Dar cine-a vorbit?
Căci limpezi cuvintele fură:
„La noapte!” Rostite puternic și rar —
Și-așa fioroase și reci i se par
Și sapa, și lutul, și groapa.
El lasă lopata și sapa-n mormânt
Și lucrul negata și-l lasă.
La nimeni pe cale nu spune-un cuvânt,
Nu spune nevestei acasă.
El pleacă-ntr-o parte, se-ntoarce-napoi;
Și scapătă ziua, se-ntunec-apoi,
Și-i noapte, și-n pat el așteaptă.
Alunecă ușa deodată-n țâțâni
Și-n prag un schelet se ivește.
Îi scapără ochii, și mișcă din mâini,
Și capul îi cade și-i crește.
Iar oasele-i toate, mișcându-se rar,
Pe unde se-ncheie mai mucede par
Și sună ca sloii de gheață.
— „E frig în morminte, dar tu ne-ai iubit
Și-ai zis să te caut odată.
Ce bine-i cu viii și iat-am venit,
Căci morții au vorbă jurată!”
Groparul întinde, de groază cuprins,
O mână spre oase, dar brațul întins
Se-ncurcă prin recile oase.
El țipă, se scoală, și repede-acum
Luând într-o mână toporul,
Împinge scheletul din casă pe drum
Și trage pe ușă zăvorul.
Iar mortul de-afară: — „Nebune ce ești!
Pe unul cel singur degeaba-l gonești,
Că mii eu chema-voi cu mine!”
Trezită de țipet, din pat a sărit
Și-aprinse-un opaiț nevasta.
— „Feritu-ne-a Sfântul și nu ne-a ferit!”
Ce vorbă ciudată fu asta?
Își vede bărbatul cu ochii-ncruntați,
Stând strajă la ușă și-n pumnii-ncleștați,
Gătit de lovire toporul.
Îl strigă pe nume. Se uită-napoi
Spre strigăt și lasă să-i cadă
Toporul din mână, și-n tremur apoi
În colț el se strânge grămadă.
Ca unul ce-așteaptă cu groază, stă-n loc —
Atunci, la fereastră, deodată poc, poc,
S-aude-o bătaie de-afară.
Sunt mulți, sunt o sută, și alții-s pe drum,
Vin miile-acum să s-adune!
El joc își bătuse de dânșii, și-acum
Puternicii vin să-și răzbune!
Spre sunet se-ntoarce groparul, grăbit,
Îl vede, tresare, clipește-aiurit
Și mort el rămâne grămadă.
Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită,
Cum saltă, se ridică și zboară către nori?
Așa sufletu-mi vesel în fața ta slăvită
Se-nalță cătră ceruri, plutind în dulci fiori.
Vezi pintr-a nopții stele ce rază luminoasă
Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc?
Așa când vii, iubito, cu inima voioasă,
De gingașă simțire așa ochii-mi lucesc!
Auzi tu glasul tainic ce cântă-n miez de noapte
Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros?
Așa răsună-n mine melodioase șoapte
Când sufletu-mi te simte, îngerul meu frumos!
Căci vulturului cerul a dat aripi' să zboare,
Și stelelor lumină, și nopților suspin,
Iar ție ți-a dat farmec, plăceri încântătoare,
Și mie mi-a dat suflet ca ție să-l închin!
Când obosită, mâna mea
În capitala fără soare
Pe foaia albă iscălea
Cea mai cumplită renunțare,
Și vântu-n geamul cel rotund
Izbea cu valuri ude, dese –
Părea că cerul fără fund
Ca aurul se încinsese.
Spre apa Nevei n-am privit,
Nici stâncile-n lumini scăldate,
Și că te văd mi-a năzărit
În față-aievea, neuitate!...
Dar noaptea toamnei celei lungi
Orașu-l înghiți, profundă,
Ca fuga mea de tine-atunci
Scrumite umbre s-o ascundă.
Am dus cu mine crucea doar,
În ziua cu trădarea dată,
Ca stepa de pelin amar
Măcar, să-mi cânte ca odată.
Și din peretele curat,
Primejdiile mi le curmă,
Și totu-i lesne de-ndurat,
Chiar ziua, ziua de pe urmă.
1916
traducere, Medeleine Fortunescu
Cu ochii-n lacrimi mergem la război,
Purtați de vreri de dincolo de noi,
N-avem nimic de împărțit pe front,
Cu cei de dincolo de orizont.
Dar mergem la război atât de fermi,
Că şi simţim că ne aşteaptă viermi,
Murim, trăim, murim, reînviem,
Aflați pe totdeauna sub blestem.
Nu ştiu de ce luptăm şi cu ce rost,
Şi ei, şi noi trăim la fel de prost,
Şi ei, şi noi, luptându-ne, murim,
Ne prăbuşim aproape unanim.
Cu ochii-n lacrimi, ei, şi noi, şi voi,
Ce-nlăcrimat şi inutil război.
Bucură-te, leagăn alb de iasomie,
Către care-n roiuri fluturii coboară,
Bucură-te, raza stelei din vecie,
Şipot care curge lin cu apă vie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Dulcea mea Marie.
Bucură-te, floare fără de prihană,
Albă ca argintul nopţilor de vară,
Spicul cel de aur veşnic plin cu hrană,
Mirul care vindeci orice fel de rană,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Ploaia cea de mană.
Bucură-te, brazdă plină de rodire,
Munte sfânt, în care s-a ?ngropat comoară,
Bucură-te, cântec tainic de iubire,
Clopot de chemare, cântec de mărire,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Blândă fericire.
Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,
Pomul greu de roadă-n plină primăvară
Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie
Dintru care curge miere aurie,
Bucură-te, Maică pururea Fecioară,
Sfânta mea Marie.
În primăvară au sosit să-mi cânte la fereastră
Din fluier, din cobză, din nai:
Nădejdea, credinţa, iubirea albastră
Aduse de veselul Mai.
.
Făceau o larmă - m-au trezit din lunga mea visare,
Le-am aruncat un icusar;
S-a dus taraful cerându-mi iertare -
Şi tot l-aştept să vină iar...
Nenea Acul, ţaţa Aţa
Îşi pierdură dimineaţa
Pe un cot
De postav sau şeviot.
Nu prea ştiu porecla lor,
Pentru că nu sînt croitor.
Acul zise?: – „Ce ai azi
De te-ncurci mereu şi cazi?
Cînd te rupi şi când te-nnozi
La un fir cu două cozi.”
Aţa zise : – “Tu mi-o spui,
Cînd mă duci aşa, haihui?
Ia mai bine ţine-ţi gura
Şi fă drept împunsătura.
Văd că lucrul nu ţi-e drag,
Coşi de-o zi la un nădrag
Şi nu te-am văzut în stare
Să pui nişte buzunare.
Te-ai întors de-atîtea ori
De la bumbi la cheotori,
Şi cu toate că ţi-am spus
Că-i pui strîmb, mai jos, mai sus,
Ca un încăpăţînat
Tu nici nu m-ai ascultat.
Şi clientul şi patronul
Au văzut că pantalonul
Încercat a treia oară
Tot îl roade
Şi nu-i vine cumsecade.
Ia nu te mai îngîmfa,
Lua-te-ar naiba să te ia,
Cine treaba nu şi-o ştie
Ia o altă meserie.”
Zise Acul : – “Stai niţel.
Cîrpa-nfruntă pe oţel?
Te-am simţit de-o vreme, Aţă,
Că ajungi cam îndrăzneaţă.
Altă treabă nu mai ai,
De te ţii de mine scai?
Nu mai pot să fac un pas,
Că-mi dai una peste nas.
Numai să nu-ţi pară rău.
Fii, mă rog, de capul tău.
Nu-i destulă o ruşine,
Ca un maţ c-atârni de mine?
Mult o să te mai rabd şi car?
Parcă ţi-aş fi fost măgar.
Nu vezi c-ai îmbătrânit?
Cicăleala te-a băbit
Şi, din neagră, ai albit.
Tu eşti ce fuseseşi : Aţa?
Îţi dă, uite, şi mustaţa.
Cînd m-am însurat cu tine
Nu te săturai de bine.
Ai uitat, de cînd te-am luat
De pe ghem, că ţi-s bărbat?”
– “Uite cine mă învaţă!
Îi răspunse ţaţa Aţă.
Un sfrijit, un găunos,
Încrezut bărbat frumos.
Uită şi el că, la zor,
L-am primit, de milă, chior.
De m-aş lua după sudalme,
I-aş cîrpi şi două palme.”
La această sindrofie
A sărit dintr-o cutie
Acul bont cu gămălie,
Care nu se prea pricepe
Cît şi celălalt să-nţepe.
Unde-l pui acolo şade,
Că e tare cumsecade.
Si s-a mai vîrît să fie
Si o copcă mărturie.
Si un nasture, tiptil,
De cămaşe de copil.
Mai pîndea şi-un crocodil
Cu gingiile căscate
Pînă pe la jumătate,
Gros în fălci şi ascuţit :
Foarfecele de croit.
Dar cînd fuse – de o dată
Cearta mai întărîtată,
A intrat, cum s-a făcut,
O maşină de cusut.
Poeți, călcați peste cadavre
De tei uciși într-un oraș
În care orele bat grave,
Chemându-vă să nu fiți lași?
Uitați evlavia lor sfântă
Împrăștiată în văzduh
Prin care Eminescu-și cântă
Și-acum Nepieritorul Duh?
Cine-o să ierte blasfemia?
Cui vor plăti cei ce-au ciuntit
Din trup și suflet bucuria
Teilor care au murit?
Dea Domnul să le sece-n inimi
Sângele lor decolorat
Și-n veci să nu-i mai știe nimeni
Ce-au fost, pe unde au călcat,
Să li se șteargă-n baligi urma
Și să audă, din coșciuge,
Cum trece peste dânșii turma,
Gonind bezmetică, și muge!!!
Căci le-or cloci în măduvi viermii,
Ba câte unii vor și râde,
Scoțând din gropnițele vremii
Găvanele de cranii, hâde,
Să vadă cum mai stau salcâmii
Japonezești, cu lornionul
Încolăcit din mațul râmei
Ce-i rumegă când își fac somnul…
Nu era lună-n noaptea ceea…
Nici o sclipire… nici un foşnet… nici
măcar - suflare umedă - mareea…
Noi singuri stam pe ţărm, între nisipuri,
împleticiţi în dragoste, răpuşi
de-o contemplare fără chipuri…
Murise marea… mâna ta străină
îmi odihnea pe umăr, şi
un sânge lenevos, ca o răşină,
trecea prin noi… Dar, ca la o răspânte,
deodată m-ai întors spre gura ta
- şi marea, vântul, sângele-ncepu să cânte.
Atât de trist cânta o goarnă
că începu să ningă-afară.
Mi se părea că-n lume-i iarnă.
Mi se părea că-n lume-i vară.
Scriam cuvintele pe ceaţă.
Mi se părea că-n orice frază
se face, tainic, dimineaţă.
Mi se părea că se-nserează.
Şi cântecul – ca o ninsoare
cădea solemn peste pământ,
iar şesul învăţa să zboare.
Mi se părea că nu mai sunt.
Mi se părea că e devreme.
Mi se părea că e târziu.
Mi se părea c-am fost în vreme.
Mi se părea c-am să mai fiu.
Mamă, întâiul meu mormânt,
Beznă fierbinte,
Cu-atâta nerăbdare prostească părăsită,
În timp ce fiecare bulgăr
Al ţărânei sale
Se-mpotrivea plecării fără rost.
Îmi vei ierta vreodată învierea,
Grăbita înviere ce mă rupea de tine
Pentru ca, din lumină în lumină,
Să mă apropie de-o altă moarte?
E tot mai frig,
Străinătatea mă pătrunde,
Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi.
E-atâta depărtare pân' la tine,
Că s-ar putea-nălţa biserici
Să mijlocească rugile-ntre noi.
Tot mai adânc, Mamă, suspină,
Cum în tăceri un dalb izvor,
Purtata mea Limbă Română
Prin lacrimă, Doină şi Dor –
O văd sub faldurile negre
Încinsă lacrimă de Prut
Prin sentimente neintegre,
Arse prin amfore de lut.
Şi o aud cărând în spate
Pământu-n boabele de grâu,
Scăldate-n zori de libertate,
Cum şezători în furci la brâu,
O-ntâmpin casă părintească –
Pridvor al sângelui de neam,
Îi ung rănile, să crească
Iubire-n suflet gram cu gram,
Şi lăsăm inima să-nscrie
Prin semnul Crucii legământ –
Că-i leagănul de veşnicie
Vieţii noastre pe pământ.
