Powered By Blogger

26 feb. 2024

Plugule - Tudor Arghezi

 

Plugule, cin” te-a născocit,
Ca să frămânți a șesurilor coaje
Și să-nlesnești îndătinata vraje
De-a scoate-n urma-ți bobul însutit?

Cine ți-a pus cuțitul în pământ
Și a pornit cu soarele întâiul,
Hotărnicind moșiei căpătâiul,
Și dumicatul socotitu-și-l-a sfânt?

Cine-a purces în ploaie și furtuni
Și a brăzdat în negură și zloată
Șesul blajin și gras, întâiaș dată,
Cu blesteme, nădejdi și rugăciuni?

S-a-ndătinat copilul cel pitic
Să are și să strângă avuție.
Osânda și-a schimbat-o-n bucurie,
Clădindu-și slăvi și veacuri cu nimic.

24 feb. 2024

Maiul roz - Tudor Arghezi

 

Chitara vag trăsare în zarea de azur,

Ning pe lac

Raze lungi

Blonde dungi ...

Pitpălac.

Zdrang, zdrang ...O sărutare ş-al frunzelor murmur,

Trestii tac

Și spre mal

Nici- un val, -

Pitpălac.

Chitara însă sună : Planc - plinc - plunc - planc - plunc - plac.

Pitpălac.

De-a v-ați ascuns - Tudor Arghezi

 

Dragii mei, o sa ma joc odata

Cu voi, de-a ceva ciudat.

Nu stiu cand o sa fie asta, tata, 

Dar, hotarat, o sa ne jucam odata, 

Odata, poate, dupa scapatat.


E un joc viclean de batrani

Cu copii, ca voi, cu fetite ca tine, 

Joc de slugi si joc de stapani, 

Joc de pasari, de flori, de cani, 

Si fiecare il joaca bine.


Ne vom iubi, negresit, mereu

Stransi bucurosi la masa, 

Subt coviltirele lui Dumnezeu.

Intr-o zi piciorul va ramane greu, 

Mana stangace, ochiul sleit, limba scamoasa.


Jocul incepe incet, ca un vant, 

Eu o sa rad si o sa tac, 

O sa ma culc la pamant.

O sa stau fara cuvant, 

De pilda, langa copac.


E jocul sfintelor Scripturi.

Asa s-a jucat si Domnul nostru Isus Hristos

Si altii, prinsi de friguri si de calduri, 

Care din cateva sfinte tremuraturi

Au ispravit jocul, frumos.


Voi sa nu va mahniti tare

Cand ma vor lua si duce departe

Si-mi vor face un fel de inmormantare

In lutul afanat sau tare.

Asa e jocul, incepe cu moarte.


Stiind ca si Lazar a-nviat

Voi sa nu va mahniti, s-asteptati, 

Ca si cum nu s-a intamplat

Nimic prea nou si prea ciudat.

Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati.


Tata s-a ingrijit de voi, 

V-a lasat vite, hambare, 

Pasune, bordeie si oi, 

Pentru tot soiul de nevoi

Si pentru mancare.


Toti vor invia, toti se vor intoarce

Intr-o zi acasa, la copii, 

La nevasta, care plange si toarce, 

La vacute, la mioare, 

Ca oamenii gospodari si vii.


Voi cresteti, dragii mei, sanatosi, 

Voinici, zglobii, cu voie buna, 

Cum am apucat din mosi-stramosi.

Deocamdata, fetii mei frumosi, 

O sa lipseasca tata vreo luna.


Apoi, o sa fie o intarziere, 

Si alta, si pe urma alta.

Tata nu o sa mai aiba putere

Sa vie pe jos, in timpul cat se cere, 

Din lumea ceealalta.


Si, voi ati crescut mari, 

V-ati capatuit, 

V-ati facut carturari, 

Mama-mpleteste ciorapi si pieptari, 

Si tata nu a mai venit...


Puii mei, bobocii mei, copiii mei!

Asa este jocul.

Il joci in doi, in trei, 

Il joci in cate cati vrei.

Arde-l-ar focul.

Coșarul Alb - Tudor Arghezi

 

Luna plina, draga mea, 
Merg cu scara dupa ea.
Nu vrea luna sa m-astepte
Si-mi aluneca-ntre trepte.
Cand o reazam, de-unde-a fost
S-a mutat si, ca un prost, 
Mut si eu alaturi scara.
Am pierdut mai toata vara
Umbland noaptea-asa in dodii, 
Cu o scara printre zodii, 
Si mi-am cheltuit o viata
Dupa zarile din ceata.
Am cutreierat un an
Sesul lat din Baragan.
Muntii-un an i-am colindat.
Zece ani am cautat
In izvoare, -n curcubeu, 
In rogoz, in elesteu.
Scara, prin paduri si sate, 
S-a tocit pe jumatate
Si de-abia de-ajung cu ea
In clopotnita cu-o stea, 
Unde suna gargaunii.
De funinginile lunii
Nu mai poate sa se spele
Cel ce s-a manjit cu ele.
Luna insa m-asteapta
Uite-o la fereastra mea.

Adam și Eva - Tudor Arghezi

 

Urându-i-se singur în stihii, 
A vrut si Dumnezeu sa aiba-n cer copii
Si s-a gândit din ce sa-i faca, 
Din borangic, argint sau promoroaca, 
Frumosi, cinstiti, nevinovati.
Se puse-asezamântul dintre frati.

Dar i-a iesit cam somnoros si cam
Trândav si naravas stramosul meu
Adam;
Ca l-a facut, cum am aflat, 
Cu praf si nitelus scuipat;
Ca sa încerce daca un altoi
De stea putea sa prinda pe noroi, 
Ca, de urât, scuipând în patru zari, 
Stingher, 
Facuse si luminile din cer.

Dar iata ca l-a nimerit, 
Din pricina aluatului, gresit, 
Si ca Adam, întâiul fiu
Al Domnului, iesise, parca, si zbanghiu.
Nu-i vorba, nici o poza nu ne-nvata
Cum ar fi fost omul dintâi la fata.

Nici unda lacului nu l-a pastrat, 
În care se-oglindea la scapatat.
Puterea lui dumnezeiasca, 
Dormind mereu, cata sa-l mai trezeasca;
I-a rupt un os din coaste, ceva, 
Si-a zamislit-o si pe Eva.

Mai poti casca de lene, iarasi, 
Când ai o sora si-un tovaras?
S-au luat de mâini si-au cutreierat
Gradina toata-n lung si-n lat.

Sa nu te miri ca, sovaind si mici, 
Li se julea si nasul prin urzici.

Pâinea - Petre Ghelmez

 

Scoate mama pâinea din cuptor

Și nouă ni se pare că răsare soarele

Dintre norii negri și vineți ai nopții.

Ne-nvăluie pe toți un abur sățios și ușor,

Ca-n diminețile cu luciri de aramă și rouă.

Lucrurile capătă alte contururi.

Fulgere vii joacă pe ele -

Cum zorii, pe bobocii umezi de trandafiri.

Fragede sunt trâmbele aerului, și subțiri,

Când mama pune pe masă pâinea albă și nouă.

Ne așezăm în jurul ei toată,

Părinți, bunici și nepoți,

Păstrând pe buze, nerostite, cuvintele...

La mijloc pâinea: soarele chiar,

În jurul ei - noi; plantele, sfintele.

Fluturii - Petre Ghelmez

 

Vin fluturii, mamă! Coboară

cu aripile lor de ceață ursuză

drept în izvoare, secându-le.


Nu le auzi foșnetul hohotitor

cum năvălește-n văzduh?

Nu le auzi strigătul

cotropit de-ntuneric?

Cad ca topoarele cu muchii grele,

retezând firul de iarbă

sclipitor cum e luna.


Și tu ești singură, mamă!

Și eu sunt singur,

în furtuna aceasta de aripi

prin atâta pustiu neumblat.

Și pasărea aceea galbenă,

pe un pat plutitor este singură

și puiul de cerb e tot singur,

în timp ce aripile fluturilor

prăbușesc peste noi înstelarea.


Vin fluturii, mamă!

S-așază pe case

cu picioarele lor de sârmă

carbonizată. Sug din otrava

florilor mari, de neon. Cântă

prin arbori, bătând din aripile

largi, cum bat cocoșii-n amurg.


Spicele se răstoarnă

pe mal cu găturile spintecate

Vulturii cad înghețați

ca butucii în pădure.

Câinele se zbate în lanț, vinovat,

iar eu număr luceferii de foc

ce se sparg în fereastră.


Vin fluturii, mamă! Nunta

lor se petrece în taină

la izvoarele nopții de ceară.

Prieteni - Ion Crânguleanu


Prieteni, poate m-ați uitat,

Vârsta mea după voi a plecat:  

Ne-am despărțit și râdeam ca nebunii

Prin întunericul sărutului

În urma lunii.


Păduri și baraje am dat la iveală

Și eram ieșiți, ca din ape, subțiri; 

Pieptul ne aburea de oboseală

Și plecam cu ploi roditoare-n priviri, 

Dimineața parcă vă trezeați pe un țărm, lângă mine,

Unde albe corăbii așteaptă plecările; 

Ne-am despărțit pe șantiere și fluvii

Și-aveam sentimentul

Că purtam în suflete mările.


Anii flămânzi și tineri ca zeii

Își cernea jertfa lor împlinită.

Pin focuri suite la tâmplele munților,

Auzeam cum tinerețea noastră se-agită.


Problemele grele ca ancora înfiptă-n liman

Ne continuă unul din altul, arzând; 

Poate de aceea, sub freamătul nostru uman,

E atât de frumos aici pe pământ! 

A șasea elegie - Nichita Stănescu

 

Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg 
pe nici unul, stau 
între doi idoli şi plouă mărunt, 
şi nu pot să aleg pe nici unul 
şi-n aşteptare-nlemnesc, 
idolii-n ploaia măruntă, Eu stau 
şi nu pot să aleg între două 
bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot 
în putreda ploaie s-aleg. Stau, 
şi lemnele, cele două, şi-arată 
coastele albite de ploaia măruntă. 
Stau între două schelete de cal 
şi nu pot să aleg pe nici unul, stau 
şi plouă mărunt, topind pămîntul 
sub oasele albe, şi nu pot să aleg. 
Stau între două gropi şi plouă mărunt 
şi apa roade pămîntul cu dinţi 
de şobolan înfometat. 
Stau cu o lopată în mînă, între două gropi, 
şi nu pot, în ploaia măruntă, 
să aleg prima pe care voi astupa-o 
cu pămîntul muşcat de poaia măruntă.

13 feb. 2024

Pentru Grace, după un party - Frank O'Hara

 

Tu nu știi întotdeauna ce simt.

Azi noapte în aerul de primăvară șuierându-mi

tirada împotriva cuiva de care nu-mi 

pasă

doar iubirea ce ți-o port mă

aprinsese,

nu-i straniu? căci în încăperi pline de 

necunoscuți simțămintele mele cele mai tandre

se zvârcolesc și

rodesc fructele țipătului. Întinde mâna

nu-i acolo

o scrumieră, fără veste

acolo lângă

pat? Și cineva pe care-l iubești intră-n odaie

și spune n-ai vrea

ouăle puțin mai

altfel astăzi?

Și cand sosesc sunt

pur și simplu ouă jumări iar vremea caldă

se menține.

Să ne grăbim - Jan Twardowsky

 

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,

rămân după ei pantofii şi un telefon surd

doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,

ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,

apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,

precum candoarea cea mai firească născută din disperare

când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.

Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,

ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire

vine alături de tristeţe şi veselie,

precum două patimi totuşi mai slabe decât una,

atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,

precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;

pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,

deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori

iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu

Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna

şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede

şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu

şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,

dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.


Traducere de Emilia Ivancu

Sus inima - George Coșbuc

 

Avem o mândră ţară –

Prin timpi de jale-amară

Strămoşii se luptară

S-o scape de stăpâni.

Azi singur noi, românii

Suntem în ea stăpânii,

Sus inima, români!


O lege-avem străbună –

Prin veacuri de furtună

Ea n-a putut s-apună

Strivită de păgâni.

Ne-a fost Cel-Sfânt tărie

Şi-n veci o să ne fie:

Sus inima, români!


În ţara românească

De-a pururi să trăiască

Credinţa strămoşească

Şi graiul din bătrâni.

Spre Domnul ţării gândul

De-a pururi noi avându-l,

Sus inima, români!

Romanță-n trei extaze - Maria Banuș

 

Ce mai simt și ce mai văd? 

Felinarul mai palpită 

O stradelă ruginită 

Cu nume de logofăt. 


Arcul buzelor l-ating.

La a câta întâlnire? 

Seara serilor, paing, ă

Țese-n jur un fir subțire. 


În genunche s-au lăsat

Magii; case, felinare...

Arcul buzei, luminat,

Arde ca o taină mare.


Și era de marchizet

Bluza mea cu floricele,

Cinci semințe-ntr-un carnet,

Ochii verzi, sprâncene rele.


Ne opream la simigiu. 

Aveam pofte mari și fruste.

Trupul meu pierea de viu

Sub privirile-ți înguste.   


Ne topeam și înviam,

Somnambulic între case,

Și odată, într-un geam, 

Tot amurgul sângerase.


Ce-a fost pondere dispare

Sub un clopot de extaze;

Trupul, lung fuior de raze,

Taie unda sclipitoare.


Vise, vise de Rusalcă,

Mucegai în clare tente, 

Foi de-argint înmoaie, salcă,

În fluide elemente.

Rugăciune matinală - Emil Brumaru

 

Trece-mă, Doamne,-n catastiful Tău!

Măcar să simt că mă mai bagi în seamă.

Și strigă-mă. Să curg ca un pîrău

Trezit. Și noaptea să nu-mi fie teamă,

Căci o să știu c-o să ajung la Tine

Chiar dacă sufletului meu îi e rușine

De cîte rele am făcut aici... și-aici... și-aici...

Pe un pămînt cu rîme moi și pofte mici.

Și dă-mă, Doamne, de mîncare la tulpine

De păpădii, să sufle vîntu-n mine

Și să mă-mprăștii ca un nestatornic puf

De bucurie și de umilință în văzduh.

Ținutul nostru este închis - Giorgos Seferis

 

Ținutul nostru este închis, numai munți 

care au drept acoperiș, cerul apăsător, zi și noapte.

N-avem râuri, n-avem fântâni, n-avem izvoare, 

doar câteva butoaie goale, din care se aude un sunet prelung, câteodată, 

și la care ne închinăm. 

Un sunet gol, la fel ca singurătatea 

și dragostea noastră, 

la fel ca trupurile noastre. 

Ni se pare ciudat că am fost în stare, cândva, să ne construim 

casele, colibele și hambarele. 

Iar nunțile, cununile răcoroase și degetele 

devin enigme inexplicabile pentru sufletul nostru. 

Cum s-au născut și ne-au devenit puternici copiii?


Ținutul nostru este închis. Este închis 

de două negre Simplegade. În porturi, 

duminica, când coborâm să respirăm, 

vedem, luminate de apus, 

lemnele rupte ale unor călătorii neterminate, 

trupuri care nu mai știu cum să iubească.


traducere Adina Velcea


Din colecția "Poezii", ediția a 20-a, Editura Ikaros, Atena 2000.

De unul singur beau sub lună - Li Po

 

Pe strat de flori am pus ulciorul

înmiresmat și plin.

Ci singur în tăcerea nopții

să mă desfăt cu vin?

Drept comesean chemat-am luna

cu nimbu-i de scântei,

ba umbra încă mi-am chemat

și, iată, suntem trei.

Oare, mă-ntreb, să știe bea

în rând cu mine luna

ori umbra, chiar dacă de-un veac

mă însoțește-ntruna?

Umbra și luna sunt oricum

de-a pururi împreună,

așa că, oaspeți dragi, să bem!

Bea, umbră și bea, lună!

Încep să cânt și luna-n tact

se leagănă, cochetă,

să dănțui prind, și umbra mea

zănatic mă repetă.

Și chefuirăm cot la cot

ca-n vremile de glorii

și pe tustrei, pe trei cărări

ne răzlețiră zorii.

Rămas-am iar înstrăinat,

pribeag pe căi sihastre

până la marele popas

de dincolo de astre.


traducerea de Ion Covaci

9 feb. 2024

Mică elegie - Emilia Căldăraru

 

Vin păsările albe... auzi-le, iubite, 

Fâlfâitul continuu, undeva pe sub bolțile cerului.  

Simți cum se scutură jos, de pe aripile lor, 

Neastâmpărul vieții, ca un polen al Prierului? 


Vin păsările albe... auzi-le, iubite,

Țipătul lung, ce ademenește soarele.

A mai trecut o iarnă. Și noi tot împreună,

Împărțindu-ne sufletul, pâinea, ulcioarele.


O cută părelnică-ți joacă în capătul ochiului.

Parcă n-am mai văzut-o. Ehei, anii fug

Și poate, cândva, iezii sprinteni din sângele nostru 

Vor amuți și vor arde pe rug.


Dar vor veni și-atunci, ca și-acum, într-o noapte,

Păsările albe, sfâșiind perdelele ceții.

Și va reîncolți în mâinile noastre uscate

Polenul cel  sfânt al Prierului - neastâmpărul vieții.

Steaua - Edmond Rostand

 

Mi-am pierdut  steaua într-o zi.

Cum să-ți ratezi steaua?

Pentru că m-am uitat prea mult la ea...

Cei doi regi albi, care erau doi experți caldeeni,

Au desenat cercuri mari pe pământ cu bastonul lor.

Au făcut matematică, s-au scărpinat pe bărbie...

Dar steaua dispăruse

cum dispare o idee,

și acei oameni, ale căror suflete

Îi era sete să fie condusă.

Au plâns în timp ce îndreptau draperiile din bumbac.

Dar bietul rege negru, disprețuit de alții,

el și-a spus: „să ne gândim la sete

nu e al nostru.

Trebuie să dai apă și animalelor".

Și în timp ce ține găleata lui,

în fereastra cerului

Unde cămilele au băut apă

a trecut pe lângă steaua de aur dansând în tăcere.