Fuga în Egipt - Zorica Lațcu

 

E drumul prin pustiu. In lungul zarii,

Abia mijeste ziua. De departe,

Nisipu-n unde moi, ca apa marii,

Imbraca sihastriile desarte.

Un magarus cu ochii blanzi te poarta.

Te-ai increzut in pasul lui cuminte.

Cum creste-n zari mereu campia moarta,

Tu-ti pleci spre san privirea ta fierbinte.

Caci ai la san copilul si te doare,

Sa pleci cu el in aspra pribegie:

Peste capsorul Lui, mangaietoare,

Rasfrant-ai valul tau, cu gingasie.

De ce ti-s, Maica, genele muiate?

Petreci in minte alte prigoniri?

Il vezi pe El cu palme sfasiate,

Cu trupul jertfa sfintei Lui iubiri?

In mijlocul nisipurilor, poate,

Singuratatea Lui e mult mai blanda.

Odata fi-va parasit de toate,

Si-un vanzator ascuns va sta la panda.

Mai este timp? Un inger se pogoara

Deasupra-ti, ca un sol de mangaiere.

Franturi de raze te-nvalesc, Fecioara,

Si-alaturi merge Iosif in tacere.

Filă de Acatist - Zorica Lațcu

 

Bucură-te, leagăn alb de iasomie,

Către care-n roiuri fluturii coboară,

Bucură-te, raza stelei din vecie,

Şipot care curge plin cu apă vie,

Bucură-te Maică pururea Fecioară

Dulcea mea Marie!

Bucură-te floare fără de prihană,

Albă ca argintul nopţilor de vară,

Spicul cel de aur, veşnic plin cu hrană,

Mirul care vindeci orice fel de rană,

Bucură-te Maică pururea Fecioară

Ploaia cea de mană!

Bucură-te, brazdă plină de rodire,

Munte sfânt, în care s-a-ngropat comoară,

Bucură-te, cântec tainic de iubire,

Clopot de chemare, cântec de mărire,

Bucură-te Maică pururea Fecioară

Blândă fericire!

Bucură-te, mărul vieţii care-nvie,

Pomul greu de roadă-n plină primăvară.

Bucură-te iarăşi, ţărm de bucurie,

Dintru care curge miere aurie,

Bucură-te Maică pururea Fecioară

Sfânta mea Marie!

Noi Îl dorim pe Dumnezeu - Traian Dorz

Noi Îl dorim pe Dumnezeu

mai mult ca pâinea bună

şi doar atunci ne liniştim,

când suntem împreună.

O, Doamne, când Te-avem,

cei mai bogaţi suntem,

dar fără Tine suntem goi

– rămâi mereu cu noi!…

Noi însetăm după Hristos

mai mult ca de izvoare,

iubirea Lui cea dulce-n noi

e-n veci răcoritoare.

Noi flămânzim de Duhul Sfânt

mai mult ca de lumină,

când El e-n noi, – viaţa-n toţi

de rod ceresc e plină!

O, Dumnezeule Dorit

mai mult ca orice bine,

de orice ne-am putea lipsi,

dar nu putem de Tine…

din ”Cântări Noi” (1980)

Doamne, sunt un mugur viu - Traian Dorz

Doamne, sunt un mugur viu

între-un leagăn şi-un sicriu,

între-o cruce şi-un altar,

între-un zbucium şi un har.

Cum m-aş creşte, să mă ţin

într-un nesfârşit senin,

dar sunt pus ca să mă coc

când în gheaţă, când în foc,

când sub cer, când sub pământ,

pentru rodul cel mai sfânt.

Cum m-aş strânge şi n-am cum,

şi din stare, şi din drum,

şi din umblet, şi din zbor,

şi din cântec, şi din dor;

ci doar soarele ce nu-i

m-ar cuprinde, să mă sui

peste vânt şi peste nor,

peste cerul tuturor,

peste gheaţă, peste foc,

către-o stare, către-un loc

după care mă întind

de pe când sunt nefiind,

după care însetez

până unde-o să-nviez,

ca să-I fiu ce-am mai rămas

după drum şi după ceas,

după tot ce e şi nu-i:

un rod dulce-n Mâna Lui.

Îngenunchiere - Virgil Carianopol

 

Îți mai amintești, domniță, flăcăul

Care frământa în inimă hăul,

Care se culca cu noaptea în brațe

Și își lega opincile cu ațe?

Ți l-ai mai aminti să-l mai vezi

După atâția ani și zăpezi?

Este tot așa cum îl știi…

I-au căzut din piept multe bucurii.

Inima îi este ca și altădată

Tot așa cinstită și curată.

Poartă și acum tristețile în spate

Și adună în fluier basme uitate.

Sufletul lui rătăcește și azi

Pe unde străjuiesc domni de brazi.

Bătăile de-atunci, de copil,

L-au lăsat tot așa bun și umil…

Își amintește de tine, ca de-o minune

Pe care basmul n-ar putea-o spune

Și pentru ziua când s-o duce dincolo de zare,

Îți sărută mâna, domniță, și-ți cere iertare…

Sunt - Virgil Carianopol

 

Sunt și-alte morti-naintea mortii mele date,

Morti mai mărunte, însă tot la fel

De dureroase, poate și mai crude

În drumurile noastre către tel.

Ne moare într-o zi, entuziasmul

În alta, dorul, în același chin.

Și zi de zi pâna la marea moarte

Murim mereu, mereu câte putin.

Nu-l plâng deci pe acela fără-ntoarceri

Pe cel ce pleaca dincolo deodată.

De plâns e-acel în care moartea intră

Și sfâșie bucată cu bucată.

Învățătura - Nicolae Tăutu

 

Învățătura e averea

Ce pururea o duci în gând

Și fără raza ei, puterea

E doar un colb purtat de vânt.

Învățătura-i o comoară

Ce nimeni nu ți-o poate lua

Îți va spori podoaba rara,

Cu cat împarți mai mult din ea!

Șapte frați - Nicolae Tăutu

 

Ia te uită, șapte frați!

Înșirați, parcă-s soldați.

Tot mereu se fugăresc,

Nu se prind, nu izbutesc.

LUNI a șters-o frumușel,

MARȚI se ține după el,

MIERCURI, iute de picior,

Uite-l, e pe urma lor,

Cine vine mai apoi ?

Cin-să fie ? Este JOI.

VINERI iute a pornit.

SÂMBĂTĂ-i și el grăbit.

Iar DUMINICĂ, ehei,

Vine, vine după ei...

Și se-aleargă-așa pe rând,

Nu se prind nicicând, nicicând....

Nu se prind măcar de mână

Și alearg-o săptămână.

Doamna lui Neagoe - Dimitrie Bolintineanu

 

Neagoe cel Mare în al său palat

Ce domnește p-Argeș zice întristat

- „Monastirea noastră nu e săvârșită

Și a mea avere este isprăvită!

Dragi ostași, ce ziceți, nu ar fi păcat

Ca să înceteze lucrul minunat?"

- „Biruri noi pe țară pot ca să se puie!"

Au răspuns ostașii ca să îl mângâie.

Zic și ei decide biruri pe români

De la cei mai tineri pân' la cei bătrâni.

Doamna intră-n sală. Grațiile sclave

Împletesc cu roze zilele-i suave.

Ochii uzi de rouă spre pământ se-nclin;

Rumenind la față ea vorbește lin

- „Voi vreți biruri nouă! Neagoe, te teme!

Mâine toată țara o să te blesteme.

Astă monastire ce atât iubești,

Printre fum de lacrimi poate s-o privești!

Iată diamanturi! Vinde-le și-urmează

Nobila lucrare ce te inimează.

Căci aceste scule nu le pot purta

Când femei pe față lacrimi vor păstra."

Zice și arată un paner de aur

Unde închisese gingașul tezaur.

Ea îl dă. Și fața ca un frag cocând,

Rumenă surâde, drăgălaș și blând.

Un bătrân se scoală și-asfel le vorbește

- „Inima străbună încă viețuiește.

Țara care naște astfel de femei,

Merită și viața și mărirea ei.

Căci să știți cu toții că un neam se face

Mare sau se pierde cum femeii place.

Și acum voi zice: Doamne! pot să mor,

Căci văzură ochii-mi mântuirea lor!" 

Motiv simfonic / Pauza - Nina Cassian

 

Sărind câte trei portative, te caut sus,

tot mai sus,

în sunetul dulce și tânăr, de flaut…

Unde ți-s genele? Nu-s.

Apoi, spre solare alămuri cobor, -

în pâlnii, vii ca havuzele,

ca să mă-mproaște aurul lor…

Nu-ți aflu buzele.

Și mai adânc, mă-ncumet spre strune

mature, fundamentale…

Arcușul nu scrie nicio minune

fără mâinile tale.

Tace orchestra. Iar portativul e rece,

subțire ca o riglă de calcul, în ceasul acesta.

Când te întorci, sonoră iubire?

Tace orchestra.

10 Mai - Vasile Alecsandri

 

A venit din munţi  un vultur

Şi ne-a zis: -“Români eroi,

Ştiu un prinţ  viteaz şi tânăr

Ce-ar veni cu drag la voi,

Dacă  vreţi vi-l dau ca Vodă”.

Noi cu toţii: -“Să ni-l dai”.

Şi ne-a dat pe Vodă Carol,

Într-o zi de 10 Mai.

Şi-a venit vulturul iară

Şi ne-a zis:-“Popor Român,

Eşti viteaz, de ce mai suferi

Jugul unui neam păgân ?

Fă-te liber, dezrobeşte-ţi

Mândra ţară ce o ai.”

Şi noi liberi ne făcurăm

Într-o zi de 10 Mai.

Vulturul venit-a iarăşi

Şi ne-a zis: -“Popor Român,

Aţi luptat cumplit la Plevna,

Duşi în foc de-a vostru Domn,

Vrednic e să-l faceţi Rege,

Într-o ţară ca în Rai.”

Şi noi Rege îl făcurăm

Tot în zi de 10 Mai.

Zece Mai ne-a fi de-a pururi

Sfântă zi, căci ea ne-a dat

Domn puternic ţării noastre,

Libertate şi Regat.

Ridicaţi cu toţii glasul

De prin şesuri, de prin plai,

Să trăiască România!

Ura! pentru 10 Mai.

Graiul neamului - George Coşbuc

 

"Fie-a voastră-ntreagă ţară,

Şi de cereţi, vă mai dăm,

Numai daţi-ne voi graiul

Neamului” – Şi se sculară

Să ne vremuiască traiul

Câţi duşmani aveam pe lume!

Graiul ni-l cereau anume,

Să-l lăsăm!

Dar nestrămutaţi strămoşii

Tot cu arma-n mâini au stat:

Au văzut şi munţi de oase,

Şi de sânge râuri roşii,

Dar din ţara lor nu-i scoase

Nici potop şi nici furtună.

Graiul lor de voie bună

Nu l-au dat!

Astăzi stăm şi noi la pândă,

Graiul vechi să-l apărăm;

Dar pe-ascuns duşmanii cată

Să ni-l fure, să ni-l vândă.

Dacă-n vreme tulburată

Nu ne-am dat noi graiul ţării,

Azi, în ziua deşteptării,

Cum să-l dăm?

Repezi trec cu vifor anii,

Ispitind puterea ta,

Neam român! Cu ură mare

Vor căta mereu duşmanii

Graiului român pierzare;

Dar să piară ei cu toţii:

Nu l-am dat, şi nici nepoţii

Nu-l vor da!

Așteptând - Magda Isanos

 

Așteptând să vină cel drag,

am pus o ramură verde pe prag.

Ferestile nu știu cum luminau.

Parca râdeau.

Florile aduse din câmp

au fost și ele vesele un timp.

Toate lucrurile câte erau în casă

Se făcuseră de argint și matasa.

Dar a trecut amiaza. E seară.

Oamenii reintră în casele lor.

Păsări, obosite de zbor,

In cuiburi ascunse coboară.

Ridic ramura stinsă de jos:

Amândouă suntem de prisos.

Ariciul - George Topârceanu

 

Aseară, prin grădina amorțită,

Din tufe de pelin cu frunze mici

A apărut în taină un arici, -

O mică vietate ghemuită.

Copiii l-au zărit de pe cerdac

Cum se mișca domol pe sub gutui,

Și toți au alergat în jurul lui.

Iar el a-ncremenit pe loc, posac,

Cum îl prinsese vremea pe cărare, -

Ca o perniță sferică în care

O fată rea, ca să se joace,

A-nfipt o sumedenie de ace.

Băteau copiii din vătrai și clește,

Dar el tăcea, săracul, ca un pește,

Și doar fiori de groază, când și când,

Treceau pe trupușorul lui plăpând...

Am alungat copiii să se culce

Și-n înserarea limpede și dulce

Ce se lăsa din cer încetinel,

Am stat acolo, singură cu el.

Și mă-ntrebam pe gânduri: Oare, cum

A fost făptura-i la-nceput de lume?

Din care veacuri înecate-n fum

Porni el oare, ca un scai, la drum,

Să se oprească-n dreptul meu anume?

Ce vânt vrăjmaș și mohorât

Ca pe-un măcieș pitic l-a scuturat,

De-a mai rămas dintr-însul doar atât:

Un ghem de spini, ostil și speriat?

O fi având el oare pui?

Mă-ntreb, deși nu pot pricepe:

Cum sug ei oare, fără să se -nțepe

În ghimpii lui?...

*

Când a simțit că-i singur doar cu mine

Și nici un dușman dinspre casă nu mai vine,

A scos cu frică de sub el

Un bot timid și mic, ca de cățel,

Și cu instinctul lui obscur

A explorat terenul împrejur.

Și-abia ciulindu-și țepile pe spate, -

Pe sub petunii grele de parfum,

Atras de noapte și singurătate

Și-a căutat încet-încet de drum...

S-a mai oprit în magheran o dată

Ca sub îndemnul unei tainice porunci,

Apoi a dispărut pe sub poiată...

Și nu l-am mai văzut deloc, de-atunci...

Jos cortina - George Topârceanu

când se ridica cortina, după cele trei semnale, s-aude dintre culise):

UN GLAS

Nu-i gata! Jos cortina!

DRACUL 

(apărând pe scenă în acest moment face un semn cu mâna spre culise)

Lăsați-o ridicată!

(spre public)

E foarte greu s-acoperi ce-ai dezvelit odată...

(la rampă)

Frumoase cuconițe și domnilor... vă rog

Să suportați, din treacăt, un inocent prolog...

De obicei, prologul e spus de-un domn în frac.

Ce-ați zice de l-ar spune, incidental, un drac?

Un drac adus pe lume de spiritul feeric

Al fanteziei, care sondează-n întuneric

Să scoată la lumină imagini din Infern - 

Un drac urât dar tânăr și, mai ales modern?

Asemeni lui Mefisto, cu Belzebut identic,

Deși apar pe scenă, sunt foarte autentic.

E drept că nu am coarne vizibile-ndeajuns:

La fel ca dumneavoastră le port și eu pe-ascuns,

Dar nu vedeți văpaia ce-n juru-mi se revarsă

Și nu simțiți prin aer miros de piatră arsă - 

Magnetica prezență a marelui damnat?

Să nu vă pară glumă: sunt drac adevărat.

De la-nceputul lumii dizgrațiat pe veci,

Trăind doar printre bufniți și printre lilieci,

Am născocit pe vremuri o mie de tertipuri

Ca să apar în lume subt diferite chipuri:

Când șarpe, când femeie, când pasăre, când țap

Cu barbă de călugăr și piele de harap...

Dând răului ispită, păcatului savoare,

Inteligenței aripi și visului splendoare, 

Am învățat pe oameni cum să trăiască bine,

Am zis: "Lăsați să vie femeile la mine!",

Am instigat savanții să caute adevărul

Și-am îndemnat pe Eva să savureze mărul.

De-atunci există-n lume atâtea lucruri bune:

Violuri, adultere, bătăi, înșelăciune,

Otrava, dinamita, revolverul și tunul - 

De-atunci există-n lume alcoolul și tutunul.

Păcatele-n tot locul și-au înmulțit răsadul.

Cei mici - mă trag de coadă; cei mari - umplură Iadul.

Din adevăr savanții au făurit minciuna,

Escrocii sunt mai siguri decât întotdeauna,

Iar ale Evei fiice dau buzna în livadă

Din merele oprite să facă marmeladă.

De-atunci sub mască nouă prin viață mă strecor.

Pe scena mare-a lumii sunt cel mai bun actor.

Și joc în mii de piese, de cum se-aprinde lampa.

În lunga-mi carieră eu m-am deprins cu rampa - 

Cunosc atâtea trucuri și trag atâtea sfori!

Am apărut și-n teatru de nu știu câte ori.

În "Faust", bunăoară, am obținut succese

Cu mult mai prețioase decât în alte piese.

În Lermontov, îmi place un rol de bariton

Joc comedie bufă și-adesea - de salon.

Și-am fost și-n teatrul vostru, cu feerii nefaste,

Banalizat pe vremuri în șase acte proaste

În care este vorba, ici-colo, de-un cocoș...

Dar mai cu osebire eu nu-mi găsesc reproș

Când joc în redingotă, pe-o scenă fără trapă,

În piesa unui ungur... al cărui nume-mi scapă.

Da, între drac și teatru sunt legături subtile

Ce nu datează numai de trei sau patru zile.

Căci el îmi dă costume, eu la nevoie - joc.

Ne-mprumutăm în taină un sprijin reciproc.

Terenul îmi convine: fac intrigi în culise, 

Mă furișez prin toate cabinele deschise,

Cobor apoi în sală, și-n lungile antracte

Joc farse inocenței cu penele intacte.

Apar în stal în negru, la lojă-n travesti.

Cucoanele adesea mă binoclează și

Bărbații-mi fac cu ochiul... Ușor, ușor străbate

Prin atmosfera caldă un vis de voluptate...

Și fi'ndcă pentru mine momentul e propice

Să joc în adultere pe-al treilea complice,

Bătrânii și geloșii mi-aruncă anatema...

De-aceea sper că dracul va deveni emblema

Acestui nou spectacol la care, nechemat, 

Am apărut pe scenă - dar nu m-am deghizat.

Deci onorate public, să faci pe dracu-n patru,

Să-mi spui acum și mie: de ce-ai venit la teatru?

E drept că toata ziua te-nvârți ca un șurub,

Și poate că-i mai bine aici, decât la club...

Avem și noi la teatru farsori ce joacă drame,

Și-n fiecare lojă câte-un brelan de dame;

E plin de fanți parterul și după cum vedeți,

Avem la galerie exolfe și valeți;

Balcoanele sunt pline de cărți amestecate;

Avem în fundul sălii o-ntreagă facultate

De inimi mititele ca niște ași de cupă;

Am instalat afară un casier la crupă - 

Și-avem și noi un "chibiț" ce nu cunoaște jocul:

Acela-i pompierul, menit să stingă focul,

La noi e mult mai bine decât la masa verde.

Aici un om de treabă cel mult își poate pierde

Bastonul sau galoșii, umbrela sau nevasta - 

Dar câți, la urma urmei, n-o pierd și fără asta!

Pornisem a va spune doar câteva cuvinte...

Fiindcă, cu vreo lună sau două mai-nainte,

Moralitatea-n artă a fost pe neașteptate,

O chestiune gravă de actualitate;

Fiindcă-n țara noastră (eminamente castă)

Nici un bărbat pe stradă nu scoate-o vorbă proastă,

Și orice Galatee, când are-o aventură,

Se culcă și se scoală tot cu morala-n gură - 

Mă simt în seara asta dator să vă previu

Cât este încă vreme (deși e cam târziu,

Și, poate, multă lume a adormit în sală) - 

Că piesa ce se joacă e-o piesă imorală...

Cum? Nu se scoală nimeni să plece?... Curios!

Vă jur că teatrul nostru e-un teatru serios,

Că piesa de-astă seară, cu scene palpitante,

În care este vorba de patru-cinci amante

Și de-un amant de pică, "Amantul anonim",

E-o piesă serioasă... Dar ce să mai vorbim!

De-aș întreba pe cea mai sensibilă cucoană:

Vrei artă cu morală sau artă cu... havană?

În gând ea mi-ar răspunde: "Vreau artă cu trabuc".

Deci piesa ce se joacă e-o piesă cu bucluc,

Dar cum nimeni nu pleacă și toată lumea tace,

Înseamnă că "Amantul", așa cum e, vă place.

Da, știm și noi că teatrul ar trebui să fie

O școală de moravuri și-un leac de insomnie,

Un sfânt lăcaș în care un spectator novice,

Când intră să se dreagă, nu riscă să se strice.

Mai mult decât atâta: un teatru-adevărat

Ar trebui să dreagă ce e deja stricat,

Să fie-un fel de templu miraculos în care,

Când intră o femeie, să plece fată mare!

Dar ce să facem dacă un teatru ideal,

Oricât ar fi de pudic și de... Național,

Nu poate cu de-a sila s-adune lumea-n sală

Și după ce-i ia banii, să facă și morală.

Căci nici un om cuminte, stăpân pe punga lui,

Când are gust de pere nu cumpără gutui - 

Iar teatrul, din păcate, în lumea lui albastră,

Fiind în legătură cu punga dumneavoastră,

Cum vreți să țină seama de prunci sau de școlari,

Când trebuie să fie pe placul celor mari?

Și-apoi... vă rog să-mi spuneți, cu gândul în trecut:

Câți dintre dumneavoastră (pe vremuri, la-nceput)

Au învățat la teatru deprinderile rele - 

Să bea și să fumeze, să facă toate cele?...

Când un grăunte tânăr de grâu sau de neghină

Înfige-n huma tare un vârf de rădăcină,

Crezi c-a avut nevoie de dascăl, de dădacă,

Ori a venit la teatru să-nvețe cum să facă?

S-a supărat Morala și s-a scandalizat

Când a văzut pe scenă un pat, un simplu pat...

Dar, Dumnezeu mă ierte, pe alții și pe mine,

Noi n-am știut că patul e-un lucru de rușine!

Ce, credeți ca școlarul, oricât de guguman,

N-a mai văzut pe-acasă un pat ori un divan

Sau vreo canapeluță nevinovată care

Evocă cine știe ce întrebuințare?

Iar dacă patul însuși evocă un mister,

Atunci, atâtea mese de pe la minister,

Rămase de pe vremuri, n-ar fi și ele oare

Când le-am aduce-n teatru - demoralizatoare?

Doar știe toata lumea că un bărbat de stat

Se culcă și pe masă când nu există pat...

Când vine-o postulantă frumoasă de la țară,

Întreb pe Moralescu: o lași s-aștepte-afară,

Ori o poftești, săraca, să stea pe canapea?

Și nu stai câteodată alăturea de ea,

Ba chiar și mai aproape? Atunci și canapeaua

Să n-o aduci pe scenă că ți-ai găsit beleaua!

În teatrul nostru liber, e liber fiecare

Să intre, când arată biletul la intrare,

Dar dacă nuditatea ideilor nu-i place

E liber să se ducă și să ne lase-n pace.

Pe câte alte nuduri ce cad orizontal,

Ipocrizia pune perdele de cristal!

Chiar tu, frumoasă doamnă, cu zâmbetul frivol,

Tu ziua ești un înger, dar noaptea... dracul gol!

Nu căutați în teatru virtuți familiare,

Nu puneți artei zgardă și visului hotare,

Lăsați să zboare-n voie ușoara Poezie - 

Mai multe orizonturi! Mai multă fantezie!

Căci e o profanare și o enormitate

S-arunci un văl impudic pe biata nuditate,

Să-mbraci în cămeșuță un înger de Murillo

Și-n rochie decentă pe Venera din Millo.

(se aud bătăi în ușă)

Cine-i acolo? Intră!

(regizorul apare)

Cu cine-avem onoarea?

REGIZORUL 

(înclinându-se)

Noi suntem regizorul... Și ne-am pierdut răbdarea,

De când afară noaptea în falduri moi se-așterne

Iar tu îndrugi pe scenă atâtea baliverne.

De-aceea, înainte de cele trei semnale,

Rugămu-ne fierbinte întunecimii-tale

Să termine povestea cu morții și cu viii

și să se ducă unde... 

(reverență)

și-a înțărcat copiii...

(confidențial)

E zece fără zece!

DRACUL 

(scoțând ceasornicul)

E nouă jumătate.

REGIZORUL

Ascultă! În depărtare un orologiu bate...

Vrei să rămâi tu singur aici, ca o momâie?

Ori poate vrei s-aprindem o boabă de tămâie?

Nu te-am adus pe scenă să spui "Mahabharata".

Decorurile-așteaptă, actorii toți sunt gata

Actrițele, nervoase, și-au părăsit cabina, 

E timp să se ridice definitiv cortina,

C-a stat destul lăsată ca o perdea... E ora

Când nerăbdarea crește în pieptul tuturora:

Balcoanele fac zgomot - se alarmează stalul

Și lojile se-agită...

(sonerie între culise)

Ai auzit? Semnalul!

(îl împinge treptat către ieșire)

Piei, drace!

DRACUL

Imposibil

REGIZORUL

Piei, drace!

DRACUL

Nu-s grăbit...

REGIZORUL

Piei, drace, că s-aprinde lumina...

(zâmbind către public)

În sfârșit!

1929