Departe-n luncile-albastre -
Boii curţii şi copilăriei noastre.
Pasc iarbă,
Într-un ritmu calm, blajin.
Iarba trosneşte.
Miros de salcie verde,
O după-amiază de nea,
Zi de Paşti.
Norii primăverii, ca o cireada cerească.
La vadul amintirii,
Vin apoi boii sătui.
Beau apă multă, multă, liniştiţi,
Seacă gârla.
În apă, se oglindesc mai mari, mai albi,
Cât nişte biserici.
Munte şi Bălan
- Numele lor.
Crescurăm cu toţi din pir şi din mohor.
Când intram la ei în coşar,
Întindeau blând botul.
Furam din şură câte-un braţ de trifoi din cel bun
Şi le umpleam ieslea.
Le-amestecam în uruială şi câte-o bucăţică de zaar,
Găsită pe la bunicul, prin pozănar.
Îi ţesălam -
întindeau ceafa şi şalele,
Ca bunicul, când îl trăgeam pe oase,
De-i luam din ghebă toate paralele.
Când venea popa cu icoana şi busuiocul,
Îl rugam să treacă şi prin ogradă.
Boii fericirii noastre de zăpadă -
Nu erau din aceeaşi mumă,
Dar beau pe rând apă din găleată,
Rodeau de la câte un cap acelaş cocean,
Îşi erau unul altuia şi frate şi tată.
Amândoi, câte-o pată mare, neagră-n frunte
Şi nişte coarne - cât nişte răriţi.
Umpleau bătătura de avere.
Când mirosea a frunză putredă şi-a ghiocei, afară,
Băgau capul în jug.
Hăis, cea -
Câtă pâine frământată,
Câtă ţelină-a spart greabănul lor de fier!
Câte ponoare, cu căruţa-ncărcată de troznea -
Lăcrămau parcă amândoi,
Când nu se urnea, din noroiu, povara.
Se opinteau,
Se-nnodau,
Se topiau, ca nişte nămeţi,
Sub sudalme şi codiea biciului!
Bieţii boi!
Trudeau şi ei, ca nişte 'nvoitori, la ciocoiu.
Cunoşteau toate locurile stăpânului.
Pe-ntunericul negru de-ar fi trecut prin dreptul lor,
Trăgeau înspre ele şi le miroseau.
Într-o noapte, întorcându-se tata de la oraş,
L-a doborît în căruţă un adălmaş.
Şi ei au adus singuri căruţa acasă.
Au deschis poarta cu coarnele.
„Ăştia sînt sufletul şi vecinii mei - spunea tata
„În lună, merg cu Munte şi Bălan!
„Îmi sunt dragi, când îi potcovesc la ţigan,
„De ridică piciorul, ca nişte copii...
Înţepenea la deal un camion, vreun automobil:
Tata, fudul:
- „Aduceţi, mă, pe Bălan şi pe Munte,
„Să se-ncrunte ei niţel!
Scoteau maşina, ca pe-o măsea.
Iar când ne trimetea cu ei la păscut:
- „Mă!, să nu vă ducă vreun făcut,
„Să vă scape boii-n mături, în vreun trifoi,
„Să se umfle - că mai bine să muriţi şi voi
Tânjea vreunul câteodată,
ÎI lecuia cu fierturi de-ale Iui şi cu spânz -
Ori îl chema pe Moş Marin Ene Nălbaru,
Care ştia mai muilte şi decât Veterinaru.
Îi ducea, vara, la gârlă; să-i scalde -
Pe noi, ne urca pe ei - ca pe un pat.
Le mirosea părul a năduşală şi-a luncă
Dar întoarcerile, seara, de la muncă
Apunea, mare, soarele -
Eram osteniţi, toţi, plumb.
Aerul mirosea a pâine şi-a mătase de porumb
Şi căruţa cânta din toate mădularele.
O toamnă târzie, rece.
Câţi ani să fie de-atunci?
Mugea pământul, tremurau geamurile -
Războiul.
Strânsesem totul din câmp,
Băgasem şi grâul în pământ-
De pe front, tata scrie:
„Nevastă, rămâneţi pe loc!
„Ascunde ce poţi ascunde -
„Vezi de copii -
„Pe Bălan şi pe Munte,
„Vinde-i, cum ţi-am mai spus,
„Vinde-i numaidecât!
„Sunt şi bătrâni.
Mama ne-a sărit la toţi de gât:
- „Îi vând pe ei? vând şi pământul!
„Prin curtea asta, să bată vântul?
„Să rămână pustiu coşarul?
,,Eu, mâna asta de muiere,
„Să vând boii, să-i dau de tăiere?
„Eu care-am băut apă-n ţarină din urma lor?
„Mor cu ei de funie!
Peste câteva zile,
Satul era cotropit.
Trupe, cai, tunuri, camioane vrăjmaşe.
Coloane lungi de muniţiuni.
Honvezii - au spart uşa coşarului,
I-au înjugat
Şi au pornit.
Noi, clecie, pe boi:
- „Luaţi-ne pe toţi
„Luaţi-ne şi viaţa! - ţipam.
Câteva paturi de puşcă
Ne-au grămădit în şanţ.
Boii se uitau lung înapoi
Şi mugeau.
I-am petrecut până dincolo de marginea satului -
Un vânt supţire - ca o baionetă,
Coloana înainta încet prin sloată -
Bălan şi Munte,
Se topeau în zare, ca două mari bucăţi de zăpadă...
