Copilul meu încearcă să prindă o rază de soare
și plânge că n-a putut să o prindă...
și mă întreabă: cine-a aprins soarele,
cine a aprins soarele ca raza lui să aprindă?...
Copilul prinde o floare, gingașă și albă floare...
și înțelege glasul neprihănitei comori.
Sărută floarea și râde cu lacrămi. O, de-atâtea ori
în viață, vei săruta, răzând și plângând, flori!
Mama coace pâine-n orice săptămână,
sâmbăta nici nu se-aşază singură la masă:
din feciori şi fiice, câţi crescu bătrâna,
speră măcar unul poate-o da pe-acasă.
Bine că există undeva o mamă,
bine că există undeva un sat,
unde ştii că totul să rămâi te cheamă,
chiar dacă de-acolo nici n-ai fost plecat.
Când, de singuri ce-s, tremur gutuiaşii,
iară cerul, larg, îşi desface harta -
mama-ncă din drum recunoaşte-mi paşii
şi în noapte sare să-mi deschidă poarta.
Iar în casa noastră toate îmi sunt sfinte;
focul ardă-n sobă, spulbere-a troian;
şi spre dimineaţă mama,-ncet, să intre
să mă învelească încă c-un iorgan.
Vântul să bocească, parcă-ar fi orfan,
iar pe masă pâinea - albă precum luna...
Am să vin odată, mamă, pe un an.
Am să vin, odată, pentru totdeauna.
Fost-am Doamne, tânăr foarte
și nu mă gândeam la moarte,
și nu mă gândeam la moarte,
că-mi părea așa departe.
Când râdea cu gura tristă
și-mi făcea semn din batistă,
îmi ziceam că nu există,
îîmi ziceam: ea nu există.
Râu-și poartă valul lin,
și-aștept zile cu senin,
și-aștept zile cu pelin,
le aștept și nu mai vin.
Da-n acele vremi cu soare
nu știam, c-atunci când moare
singur, doamne-i, fiecare.
Ce-i de singur fiecare!
Erai păgână și frumoasă
Cum păru-l-așterneai pe masă,
lumina zilei, sperioasă,
se sfâșia ca o mătasă.
Erai păgână și frumoasă.
Și-atunci, molatic, când zâmbeai
se veștejeau copacii-n rai,
ceru-ntre noi îl coborai
și noi eram, că tu erai.
Atunci, molatic, când zâmbeai.
Erai frumoasă și păgână -
simțeam, cât ne erai stăpână,
sfârșitul lumii cum se-amână
c-un veac, c-un an, cu-o săptămână…
Erai frumoasă și păgână.
A venit din nou primăvara. Şi iarăşi
tristeţea e multă.
Şi inima-n piept, iată, nu te mai ascultă.
Şi ţi-e dor. Şi ţi-e silă. Şi ţi-i a
trăi. Şi a muri.
Şi iarăşi confunzi: bucurii cu tristeţi,
şi noapte - cu zi.
Mergi pe-aceleaşi alei bătătorite azi
de alţi paşi.
Alţi oameni sunt fericiţi în această
primăvară, ca nişte laşi.
Cad sori printre frunze, că-ntr-un divin
autodafé.
Şi-ai boci. Şi ai râde. De-ai avea
pentru ce.
Ca un iepure ce-aleargă pe şosea
printre faruri
sentimentele tale ies în întâmpinarea
acestui câmp de hardaluri -
aici, în faţa acestui cer galben aşternut
pe pământ,
îngânai fericit altădată: „Atât cât iubesc -
încă sunt!”
E din nou primăvară. În cer. Pe ţărâni.
Şi pe lacuri.
Şi ţie ţi-e dor de aceeaşi femeie,
ca şi-acum pentru veacuri.
Te plimbi pe lângă-aceleaşi râuri în care-nfloresc
aceiaşi lotuşi.
Şi totuşi şi totuşi şi totuşi.
Toate, până la urmă, devin tăceri:
şi bucurii, şi deznădejdi păgâne...
parcă fi-vor ieri...
parcă au fost mâine...
Cenușa visărilor noastre
se cerne grămezi peste noi,
precum se coboară pe glastre,
atinse, petalele-albastre,
de-o gâză căzută de sus printre foi.
Se scutură vîntul și geme.
Pământul e una cu cerul,
orașele-s bulgări și gheme,
ghitare adânci de blesteme,
și aerul rece ca fierul.
Pământul e-o moară deșartă
cu larve cerșind adăpost,
mișcându-se-n pulberea moartă,
ce-n haos mereu se deșartă:
țărâna visării ce-a fost.
Mergeam prin ploaie,
îţi beam lacrima ta,
erai neîngăduit de frumoasă
sub pomii de lacrimi.
Vorbeam cu cuvinte
despre cele nespuse.
Vorbeam despre despărţire
ca despre moarte,
care se poate întâmpla doar cu alţii.
De ce nu mi-ai spus
că venise iarna,
iar eu aşteptam
să înflorească copacii?!
Eu nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Eu am trăit cu adevărat.
şi-am suferit
şi am sperat...
Eu nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Sunt fericit
că n-am cedat
în faţa celui mangosit
ce pentru Hades a lucrat,
că am trăit cu-adevărat.
Eu nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Duşmanii toţi m-au pizmuit
şi câinii urbei
m-au lătrat
că-n faţa celor tari
n-am ezitat
şi nu m-am poclonit,
că nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Mereu cu-acelaşi crezământ,
mereu rănit
când de cuvânt,
când de cuţit,
născut să-nving,
nu să mă plâng:
în zbucium doar m-am odihnit...
Eu nu pot spune:
mi se pare c-am trăit.
Femeilor, capodopere ale lui Dumnezeu,
frumuseţi care sunt ca nişte închipuiri, ireale;
dacă pe bărbaţi El i-a făcut după chipul Său,
pe voi v-a făcut după chipul visărilor Sale.
Împrăștie bezna lumina de voi emanată.
Cu mânia voastră nu se compară furtuna.
Cât de urâte sunteţi câteodată!
Şi cât de frumoase sunteţi totdeauna!
Că ne însemnaţi toată bucuria şi toată nevoia
nu v-am spus-o niciodată îndeajuns.
Una dintre voi a făcut războiul din Troia.
Şi una dintre voi L-a născut pe Iisus.
Adesea, precum marea se-ascunde sub spume,
vă ascundeţi după un zâmbet, după-un cuvânt;
atunci uităm că noi, bărbaţii, suntem pe lume
numai de-atât că voi sunteţi pe pământ.
Să ne iubiţi, ce merit neîndoios!
Să ne îndrăgostim de voi, ce tortură!
Nu există pe lume nimic mai frumos
decât Femeia cu burta la gură!
Spun cărţi vechi cu slove din semințe de tei:
cândva pe pământ trăiseră numai bărbaţi
şi-aţi venit de pe-o stea locuită de zei –
după nişte războaie absurde, ca să-i salvaţi.
După ce-aţi făcut ordine-n casele şi minţile lor
şi i-aţi învăţat cum să răsădească flori şi idei,
fiindu-vă milă de răgușitul lor cor,
nu v-aţi mai întors, ci-aţi rămas printre ei.
Şi-n timp ce temutul popor de bărbaţi
pleca să vâneze oameni sau fiare să-nvingă –
voi aţi fost cele care-aţi ştiut să păstraţi
focul în vatră, să nu se stingă.
Pământul pe care-l călcaţi – îl sfinţiţi,
deasupra-vă şi bolta e mai albastră.
Vă rugăm să ne iertaţi atunci când greşiţi,
pentru că greşiţi mereu doar din cauza noastră.
De la voi învaţă să fie frumoase flori şi zăpezi,
pentru voi se face noapte şi zi…
Cât de frumoasă e viaţa, că voi sunteţi!
Cât de urâtă ar fi, dacă voi aţi lipsi!
Prezente în toate rugile şi jurămintele,
ca să concentrez pojarurile lumii într-o scânteie
cu un singur cuvânt numesc toate cuvintele
şi acest unic cuvânt e: FEMEIE.
Martie 2014
Iese-n loc de soare - o bucată de soare
pe orizontul tot mai ocult,
şi umbra ni se face mai grea
şi mai mare,
iar noi ne urâm şi mai mult.
În timp ce suntem lătraţi de câinii
năpăstii
şi Dumnezeu e ofensat de-a dreptu-n
altare,
în timp ce duşmanii ne-mping în prăpăstii,
noi ne urâm şi mai tare.
Fântânile seacă şi spicele seacă,
cresc blocuri pe unde a fost ţintirim,
mielul moare în oaie,
mânzul în iapă...
Iar noi ne urâm, ne urâm...
Ne-ncearcă cutremure, pământul alunecă,
se usucă pe dealuri gorunii,
tot mai devreme,
tot mai devreme se-ntunecă,
iar noi ne urâm ca nebunii.
Popoare nomade ne calcă-n picioare,
pământul de sub tălpi ne e smult,
nici iarba, de la o vreme, nu mai răsare,
iar noi ne urâm şi mai mult.
Şi-am protesta, măcar cu jumătate
de gură,
ori ne-am şi înduioşa câte-un pic,
dar toată energia noastră
se consumă în ură –
pentru iubire nu mai rămâne nimic.
Urâţi-vă! Dar – rătuiţi copiii
cei ce se nasc în URĂ ca-ntr-o ţară
în care morţii-s în război cu viii,
iar viii-i ară, -i seamănă şi ară.
Cad cerurile! Dumnezeu e în băjenii!
Vulcanii-n zori, cu tot cu case, răbufnesc.
Pompeiul e sub lavă! Iară pompienii
în loc să se salveze, se urăsc!
În timp ce-alegi din vorba celor mulți
Cuvântul Unic, ziditor de temple -
Învață-te să taci. Și să asculți.
Învață să asculți. Și să contempli.
Când Domnul îți surâde din aguzi
Învață să te rogi. Dar și să crezi.
Învață să asculți. Dar și s-auzi.
Învață să privești. Dar și să vezi.
Învață să fii bun. Și să nu uiți:
Să fii frumos și tânăr – tot se-nvață.
Învață să fii tare de la munți
Și de la arbori – să ții Ceru-n brață.
În vreme, ca-ntr-un râu, când te scufunzi
Și poeziile te-aleg pe tine
Învață să te-ntrebi. Și să-ți răspunzi.
Și-n rău învață să găsești vreun bine.
Învață să învingi. Și-nvață-te să pierzi.
S-auzi tăcerea. Și să vezi idei.
Te bucură cât codrii mai sunt verzi,
Cât timp omătul nu s-a pus pe ei.
Alege vorba moartă de cea vie
Și-ai să descoperi că, -n fatala joacă,
Se poate să câștigi o bătălie
Și fără să scoți sabia din teacă.
Mereu învață. Fii elev la toate.
Crescând în piatră sus, de la arbust
Să-nveți că nu există Nu se poate!
Cât viața fierbe-n muguri, ca un must.
Pictorului Andrei Mudrea
În loc de geam avea -
pus anume -
pe perete, un tablou cu codru şi mare,
prin care se uita la lume,
şi lumea-i părea foşnitoare.
Marea fremăta,
codrii - înmugureau
şi-nfrunzeau,
fără veste,
ori - se-acopereau cu omăt...
Fericiţi cei care se uită la lume
prin tablouri ca prin nişte ferestre.
Şi-o văd.
Răsare luna prin perete
şi vântu-ţi umblă prin caiete
poate: nu-i vântul ostenit,
poate e Cea care-a murit?!
Parcă te-ai teme să respiri:
petalele de trandafiri
le-auzi cum cad pe masă, blând...
și ţi-i duşman fi-e-ce gând!
Cu umbra-nchisă în dulap,
cu cerga trasă peste cap,
strângând în braţe perna, plânsa,
ţi-i dor de moarte, ca de Dânsa.
Doamne,
om sunt locuind sub timpuri,
de la o vreme, numai toamne
de-a lungul celorlalte anotimpuri.
Doamne.
Sămânţa răsare încolţită,
muguri se desfac căutându-şi un rost,
şi inima mea – îndrăgostită
numai de seri care-au fost...
Îmi trăiesc fericirea în rate,
Ca-n mijlocul unor delicte
ce uită să se condamne,
de-a lungul anotimpurilor toate:
toamne, toamne, toamne.
Doamne!
Sunt paracliser într-o biserică veche
zidită de-un sulger
care aprind lumânările
de la fulger,
mă agăț, ades, de nori
ca să trec peste hău
şi strig: Iată-mă, Doamne!
Uită-te, Doamne! -
acesta sunt eu!
Când pârâie cerul de trăsnete grele
îngenunchez pe pragul
chinoviei mele
şi mă rog (eu, o biată furnică):
Iată-mă, Doamne!
Iartă-mă, Doamne,
că nu mi-i frică.
În biserica mea zidită pe-o buză
de hău
nu mă rog decât eu,
aprind câte-o mie de lumânări
la icoana lui Christ
şi zic: Iată-mă, Doamne!
Vezi-mă, Doamne!,
cât sunt de trist.
Mă simt aici în biserica zidită
de sluger
ca un arbore-n care
locuieşte un fulger;
şi-ntre stânci -
din câlți de ceaţă - fac punți
când ning singurătăți de sus,
peste munți.
Visez, în sihăstria mea,
de multe ori
cum păcatele mele mă trag către nori
iar eu strig, prin viscol şi ger:
Iartă-mă, Doamne!
Iată-mă, Doamne! -
eu sunt ninsoarea
ce cade în cer...
Iisus a venit.
Dar fără interviuri,
fără microfoane,
fără reflectoare,
a mai urcat o dată pe cruce.
Aşteptam să-l vedem la „Buletinul de ştiri”
murind
şi înviind,
fără cascadorii credinţei
în preajmă…
Şi mai aşteptam să vină somnul
ca să ne trezim.
Mă bucur că sunt contemporan cu arțarul
în care cerul cu stele se simte la dânsul acasă
și lumina-și aprinde-n crengile lui felinarul,
iar tu ești cea mai frumoasă.
Și florile singurătății îmi par minunate,
și liniștea ierburilor coapte înainte de coasă,
și acest arțar(căruia-i zic, pios: „Înălțate!”),
iar tu ești cea mai frumoasă.
Încântătoare priveliști, ploi ce cad către cer,
frunze supte de zări într-o orgie pioasă,
semințe ce nasc în clipa când pier,
iar tu ești cea mai frumoasă.
Învăț să înot în mările-adânci ale ochilor tăi,
să ascult lanurile părului tău de mătasă,
ca-ntr-o catedrală să-ngenunchez în fața genunchilor tăi,
pentru că tu ești azi cea mai frumoasă.
… Iar tu ești cea mai frumoasă.
Iubiţi colegi purtând acelaşi hram!
Sunt patruzeci de ani - o veşnicie!
De când, întâia oară, ne porneam
De-aici, ca o superbă herghelie
De mânji neştiutori de bici şi ham.
Eram frumoşi: purtam văpaia pură
Care se-arată-întreagă pe figură.
Acuma, iată-ne - şi mai frumoşi;
De frumuseţe grea, interioară,
Care ne face - poate - mai sfioşi,
Căci n-are focul viu de primăvară
Al aştrilor puternici şi geloşi,
Ci doar surâsul palid care-înseamnă
Căldura blândă-a soarelui de toamnă.
Ei şi!? Înţelepciunea unei vieţi
E s-o trăieşti, pe fiecare treaptă,
Prin ceea ce-i e propriu, si să-nveţi
a-i da, necontenit, măsura dreaptă.
Să-i dăm, deci, acceptatei bătrâneţi
Prilejul de-a ne-ntineri, o clipă
Prin tot ce-a fost recoltă şi risipă.
Noi, toţi, ne-am pregătit cândva, de zbor
Aici, între aceste ziduri sfinte.
Azi am venit să ne rostim în cor
Recunoştinţa inimii, fierbinte,
Omagiul cald, al nostru-al tuturor,
Adus acum liceului prin care
Am cunoscut întâia consacrare.
Tot ca elevi, dar azi mai silitori,
Venim să strângem generoasa mână
A unor fără seamăn profesóri
Celor de-aici, şi celor din ţărână,
Întotdeauna le vom fi datori:
Căci tot ce le plătim, până la moarte,
Din ce ne-au dat, e doar o mică parte.
Ne-am adunat să spunem, fără glas,
Prezent! în numele unor prieteni
ce nu-s aici; acei care-au rămas,
devreme sau târziu, sub triste cetini;
să ne-împlinim cucernicul popas
la cerul lor cu astre scufundate
ce-aşteaptă azi un semn de pietate.
Suntem aici pentru-a răspunde-acum
La întrebarea: Ce-aţi făcut în viaţă?
E o-ntrebare de sfârşit de drum?
Eu cred că nu: răspunsu-i încă-n faţă.
Ci-n clipa când îl vom rosti, oricum
Ne-ar fi - cărunt sau încă negru - părul,
Doar urma noastră spune adevărul.
Ne-am adunat ca să-adunăm acest
Teribil adevăr al vieţii noastre
Cu tot ce are mândru sau funest
Din biruinţi, speranţe şi dezastre,
Să nu rămână-n pulberi nici un gest,
Ci-însumat-ca un mirabil număr
Să-l ducem împreună, toţi, pe umăr.
Ne-am adunat să ne copilărim.
Să dezgropăm din noi crenguţa verde
A unui veşnic tânăr vifleim
Pe care sufletul nicicând nu-l pierde,
Şi-ncărunţiţi cum suntem să-l trăim
Din nou: în cântecele şi-n credinţa
Care din leagăn ne-au scăldat fiinţa.
Iar dacă-i scris ca orele de azi
Să bată a supremă întâlnire
Aprindeţi-vă sorii din obraz,
Fiţi numai bunătate şi iubire,
Şi-orice cuvânt rostiţi-l în extaz!
Sărutul cel din urmă, ca şi-ntâiul,
Să ne vegheze-n flăcări căpătâiul!
Prieteni şi colegi - bine-aţi venit!
În lupta noastră crâncenă cu timpul,
Hai să ne credem încă la zenit!
Restauraţi, deci, pentr-o zi, Olimpul!
Daţi întâlnirii nimbul cuvenit!
Din mână-n mână cupe mari să treacă:
Zeii bătrâni ştiu încă să petreacă!
Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.
Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.
O, însă ce este trecerea unui
poet, dacă nu sfâşiere şi vis
cu care suav-înnoptatele Genii
îşi satură gravele corzi?
Tare gelos e adâncul pe tot ce-a
cuprins întru sine; şi numai când, jos,
o mare iubire-şi asumă tăcerea,
se naşte un cântec aici.
Noi, oare noi fără gingaşul sprijin
al celui răpit, am mai fi cântăreţi?
Muţenia lui ne-nfloreşte pe limbă;
grăind, îi rămânem datori.
Iată – el trece, şi-asfaltul începe
sub tălpile noastre să cânte, uimit,
şi astfel noi înşine, credem, când preajma
ne judecă totuşi poeţi.
