Răsărit al crestelor de păsări,
steme nicăiri în fâlfâit,
bântuie, când soarele voit
arcuite pajurile cățări.
Seceri dintre secete-au sclipit;
chemi zidul ars, cu ierburile cimbruri,
anulare unor albe timpuri,
sub arginții muntelui orbit.
Din volumul „Joc secund", 1930
Barbar cânta femeia-aceea,
târziu, în cafeneaua goală,
barbar cânta, dar plin de jale,
și-n jur era așa răscoală...
și-n zgomot monstru de țimbale,
barbar cânta femeia-aceea.
Barbar cânta femeia-aceea...
și noi eram o ceată tristă -
prin fumul de țigări, ca-n nouri,
gândeam la lumi ce nu există...
și-n lungi, satanice ecouri
barbar cânta femeia-aceea.
Barbar cânta femeia-aceea,
și-n jur era așa răscoală...
și nici nu ne-am mai dus acasă,
și-am plâns cu frunțile pe masă,
iar, peste noi, în sala goală -
barbar cânta femeia-aceea...
O palmă grea i s-a lipit pe gură.
În creștet pumnul puse-o lovitură.
Bocancul îi ajunse până-n mațe.
O clipă, văzu numai stele și ațe -
și șovăie pe un călcâi.
,,A! vrei să birui și ai dat întâi!”
Se-nțepeni din umeri, din bărbie,
spinarea piatră și-o făcu. Ce-o fi să fie!
Sumese mâneca și scoase
două brațe cu pulpele groase,
scrise cu slove și horbote albastre.
Dârdâia podina subt mesele noastre.
Ceasul se făcu înfricoșat.
Lungindu-se scurtul, cel lung s-a cocoșat
si furnicau toți ochii, fierbinți.
Încă un pumn! Dar fu primit în dinți,
în ascuțișul colților câinești,
și zdrelit ca de dălți, la dești.
Dacă-ncepe ghiontul să te doară,
lungule, ne faci de ocară.
O săritură înapoi:
venea scurtul, vâlvoi,
ca un arici, hotărât să înfrunte
vijelia namilei din munte.
Scurtul l-a și mușcat
de musteață
și a scuipat
sânge din ea, cu mătreață.
- ,,Puneți mâna, mă! Veniți încoace!”
- ,,Lasă, bă! că bine-i face!”
Scurtul îi sfâșiase buza celui lung.
Acu-i acu! Se mai ajung,
se mai lovesc, se-mpung:
Lungul se prăvale. Îl izbi și-n beregată
o margine de gheată.
Se scoală-mpleticit
și pune mâna pe cuțit.
La o parte, faceți-le loc!
Dar lungul nu are noroc,
Căci scurtul, jerpelit și rămas în cămașe,
îl rupe de boașe.
Și toată pricină
fusese Gherghina.
În spațiu tainic, fără mărturie,
mă alesei cândva, făptură vie.
M-au făurit râzând, cântând, părinții.
Ei, țesătorii vieții și ai morții,
mi-au dat ce-ngăduise soartea:
au pus în mine soarele și noaptea,
și mi-au adus un drum în fața porții.
,,Acesta-i drumul tău, mi-au zis părinții,
pornrști din văi s-ajungi în slava minții.''
Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam.
Vedeam, umblam, dar încă nu eram.
Prin anul lung, ah lung, de altădat'.
de-abia iubirea m-a întemeiat.
Sunt zilele acuma
mereu senine, treze.
Sub glii cei duși încearcă
surîsul să-și păstreze.
Cunoaște-n frunze urbea
conversiuni în aur -
și vama se deschide
pentru sticleți și graur.
Ca niște țevi de orgă-s
furnalele-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte -
ajung la ceruri toate.
Și soarele mai este.
Cu foarfece, cum umblă,
el pomilor le taie
în brumă albă umbră.
Oricît suflarea-ngheață
în dăinuiri aparte,
ne încălzește încă
lumina dintr-o parte.
Cît de frumoasă-i lumea
și dincolo de termen !
Încredințate-s sorții
puterile în germen.
Stupul lor de pe vîlcea
Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalți, de nea,
Pe o blană de zăpadă.
Prisăcarul le-a uitat,
Și-a căzut și peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.
Înlăuntru însă-n stup
Lucrătoarele sînt treze
Și făcînd un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.
Că niciuna n-a muncit
Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.
Pasările negre taie,
Înghețate și greoaie,
Cu aripile deschise,
Cerul ce le amorțise,
Într-acolo-n asfințit,
Prin văzduh înțepenit.
Un'se duc cine mai știe,
Fără cuib nici colivie-n
ramurile, ca de fier,
Îmbrăcate-n zmalț de ger ?
Zborul lor cînd să se-nvețe
Prin văzduh, fără să-nghețe,
Șchiopătînd,
Din cînd în cînd ?
Că le degeară de-a dreptul
Subsuorile și pieptul,
Și le arde-n ochi și ghiare
Vîntul, ca o apă-tare.
Le-aș pofti să intre-ncai,
Să le dau pezmeți și ceai,
Să le dau, în așternut,
Mei, alune și năut,
Să le-adorm, măcar atît,
Cu-oblojeli pînă la gît -
Sau le vîr într-un suman.
Dar mă cred rău și dușman.
Findcă omul cu biciușcă-i
Vînător cu glonț de pușcă.
M-aș ruga, și nu știu cui,
Să-mi dea scufii, să le pui,
Și ciorapi de lînă groasă,
Poate și tîrligi de casă ;
Însă lungi și cu carîmbi,
Fie otova sau strîmbi,
Ori cu-ncrețituri și fald -
Numai să le ție cald.
Aș ruga-o pe bunică
Să ia fus și furcă mică
Și să tragă din fuior
Fire moi, de dragul lor.
Și-o să o mai rog să facă,
Sîmbătă, și cîte-o clacă
De logodnici și feciori,
Pentru bufnițe și ciori,
Pentru berze și cocori
Să le-ncalțe, să le-mbrace
În ciobote și cojoace.
Drept răsplată, curmeziș.
Le-or clădi, pe-acoperiș,
Cuiburi mari
Cu pui hoinari,
Din ostrețe,
Crăci și bețe,
Și din paie de săcară,
Caselor, la primăvară...
Nu fiecare ştie să cânte
Şi nu oricui îi este dat
Să se rostogolească, măr, la picioare
străine.
Aceasta e cea mai mare spovedanie
Pe care o face un huligan.
Eu Înadins umblu nepieptănat
Cu capul ca o lampă de petrol pe umeri.
Toamna desfrunzită a sufletelor voastre
îmi place s-o luminez în amurguri.
îmi place cînd pietrele înjurăturii
Zboară spre mine ca grindina furtunii.
Atunci îmi strîng mai tare cu mîinile
Balonul clătinat al părului.
Mi-aşa de bine,
Mi-aşa de bine-atunci să-mi amintesc
Lacul verde şi foşnetul plopului,
Că undeva trăiesc ai mei, tata şi mama.
Lor puţin le pasă de poemele mele.
Lor le sînt drag ca apa şi cîmpul,
Ca ploaia care primăvara creşte verdeaţa.
Ei, dacă ar şti, ar veni şi v-ar străpunge cu furci
Pentru fiecare strigăt zvîrlit în mine.
Săraci, săraci țărani!
V-aţi făcut probabil urâți.
Vă e fiică şi-acum de Dumnezeu şi de
adîncurile băIților.
0! dacă aţi înţelege că fiul vostru, în Rusia,
E cel mai de seamă poet!
N-aţi tremurat voi oare, cu inima, pentru viaţa
mea,
Când umblam cu picioarele goale prin bălțile
toamnei
O!Acum port cilindru
Şi pantofi de lac.
Dar clocote în mine mîndria de altădată
A îndrăzneţului şi zburdalnicului din sat.
Vacile de pe finnele măcelariilor
Le salut de departe.
Birjarii pe care-i întîlnesc în piaţă
Îmi amintesc mirosul de bălegar de pe
cîmpiile noastre,
Şi-mi vine să port pe braţe coada fiecărui cal,
Ca trena unei rochi de nuntă.
Iubesc ținutul acela,
Iubesc mult de tot patria aceea,
Deşi stăruie în ea rugina sălcie a tristeții.
Îmi sînt dragi rîturile murdare ale porcilor
Şi în liniştea nopți glasul sonor al broaştelor.
Sînt bolnav de amintirea copilăriei.
Visez pîcla umedă a serilor de Aprilie,
Şi ulmul aşezat pe vine să se încălzească
La focul zorilor.
O, cîte ouă de corbi din cuiburi
Am furat căţărîndu-mă prin crengile lui.
O mai avea el creştetul capului verde?
Coaja lui tot atît de tare o fi?
Dar, tu, iubitul,
Credinciosul meu cîine?
De bătrîneţe te-ai prostit, ai orbit,
Şi rătăceşti prin orgradă tîrîndu-ţi coada.
Nu mai ghiceşti după miros unde e uşa şi
unde grajdul.
O, cît de dragi îmi sînt zilele cînd
Furînd de la mama o bucată de pîine
O mîncam amîndoi muşcînd pe rînd
Fără să ne fie greaţă unul de altul.
Eu am rămas acelaşi,
Cu inima eu am rămas acelaşi.
Ca albăstrelele în orz înfloresc pe faţa mea
ochii.
Ţesînd din poeme pînze de aur
Aş vrea să vă spun ceva duios.
Noapte bună!
Noapte bună, vouă tuturor!
A trecut coasa prin iarba amurgului.
Astăzi aş vrea
Să mă învîrtesc, în jurul lunii ca o viespe.
Lumina e atît de albastră
Că nu ţi-ar părea rău să mori.
Ei, şi ce dacă par un cinic
Care şi-a legat de spate o lanternă
Bătrînul şi mult căIăritule Pegas
îmi trebuie mie oare şaua ta moale?
Am venit ca un meşter aspru
Să cînt şi să proslăvesc guzganii.
Capul meu, ca luna August,
Varsă vinul părului vîlvoi.
Aş vrea să fiu pînză galbenă la corabia
Care pluteşte spre ţărmuri noi...’’
Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.
De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.
Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.
Cu sprâncenele lipite
de fereastră aburită,
mai privești și-acum, domniță,
lunga ploilor clipită?
La un semn știut de păsări,
o, tu palido și blîndo,
îl mai vezi pe Gheorghe Pătru
umbra pomilor furând-o?
ca să-l miluiești cu dreapta
și să-l ierți de sărăcie,
să-l trimiți în lungul ploii
cu jăndari, la primărie?
O, e părăsit conacul
și urechea de cercele
și n-auzi cum se subție
ploaia, printre giurgiuvele...
Și cum suie-n fire-albastre,
tot cu somnul se-ncrucișe,
al cocoșilor de tablă
ruginiți pe-acoperișe.
I
Electori de prin districte,
Toate merg cum n-ați gândit !
Relatarile-mi sunt stricte ;
Niciodată n-am mințit !
Scumpa noastră Românie
E cel mai ferice stat !
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștrii mi-au dat !
Camera-mi priește mie :
Vedeți cum m-am îngrășat !
II
Realegeti-ma iară,
Căci altfel pot să slăbesc !
Eu vă jur că pentru țară
Nencetat o să vorbesc !
Orice-o vrea guvernul nostru
Voi vota neprecurmat.
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștri mi-au dat !
Dați-mi iară votul vostru !
Vedeți cum m-am îngrășat...
III
In trecută sesiune
Când vreun cuvânt scoteam,
Ca să-mi facă lecțiune
La guvern mă adresam.
Deci votați iar pentru mine,
Căci demn v-am reprezentat...
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștri mi-au dat !
De regret să plâng îmi vine,
Vedeți cum m-am îngrășat !
IV
Dacă presa e- inlantata,
E că dânsa prea de tot
Opozantă- nflăcărată
Critica oricare vot !
Oare n-am făcut noi bine
Vocea ei de-am regulat ?
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștri mi-au dat !
De regret să plâng îmi vine,
Vedeți cum m-am îngrășat !
V
Legi, proiecte de tot felul
Și bănoase concesiuni,
Să votez am pus tot zelul,
Căci prin mofturi și minciuni
Câștigând majoritatea,
Noi in grab' le-am regulat.
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștri mi-au dat !
Mi-a fost mare probitatea !
Vedeți cum m-am îngrășat !
VI
In această sesiune
Dacă m-ați alege iar,
Am o sacră misiune,
Să mai umplu ăl pozunar...
De popor ce-mi pasă mie !
Rabde el și nemâncat !
Ce prânzuri,
Ce prânzuri
Miniștri mi-au dat !
Sfântă-i o deputăție !
Vedeți cum m-am îngrășat !
Câtă fericire, domni de la putere,
La subvențiune nu mă așteptam !
Dar mi-ați acordat-o fără a v-o cere :
Domnilor miniștri, nu vă cunoșteam !
Generozitatea voastră este mare,
Și partidul nostru vă va mulțumi,
Căci mi-ați dat odaie, foc și lumânare,
Și doi franci pe zi !
Asta nu e glumă : suma prețuiește !...
Din ortana voastră multi mă pizmuiesc !
Ei v-aduc tămâie și vă proslăvește,
Și abia o pâine își agonisesc !
Punga țării, însă, este foarte mare ;
S-ar cădea mai bine, deci, a-i răsplăti !
Noi le-am dat odaie, foc și lumânare,
Și trei franci pe zi !
Însuși dumneavoastră, în recunoștință,
Dacă la putere vom sui și noi,
O declar aicea, și, în conștiință :
Vă vom da subvenții demne de ciocoi !
Domnilor miniștri, vă vom mulțămi !
Vă vom da odaie, foc și lumânare,
Și cinci franci pe zi !
O excepție totuși se va face :
Chiar din punga noastră dac-ar fi să dăm,
Trebuie s-o facem, ca să se împace
Personagiul cărui vrem s-o destinăm,
Căci cu cinci franci numai, vornicul cel mare,
Să ferească Domnul, poate a slăbi !
Deci i-om da odaie, foc și lumânare,
Și opt franci pe zi !
Dac-aş putea povesti
Despre cerul albastru şi gri,
Despre frunzele mii,
Despre ploaia-n fîşii,
Octombrie, ştiu că trebuie să vii...
M-ai prins cam nepregătit,
Încă bronzat şi un pic răguşit,
Vîntul ăsta tîmpit, na, că m-a ciufulit,
Octombrie, cînd ai venit.
E puţin caraghios: chiar şi cînd e frumos
Simt ace reci peste sprîncene
Şi văd cîţiva nori agăţaţi cumva de nişte antene...
Tu deja ai fular,
Mie-mi trebuie doar
Braţele tale-n orice vreme...
Pădurea e un evantai
Din culori coborîte din rai...
Am să fac un ceai, o, scuză-mă, vai,
Octombrie, ia loc, te rog, stai!
De ziua ta, mămică,
Eu rog pe Dumnezeu,
Să-mi împlinească dorul,
Ce-l port în gândul meu.
Să-ți deie viață lungă,
Noroc și sănătate,
Să-ți răsplătească Domnul,
Nespusa bunătate.
Și bucurie multă,
Și multă voie bună
Și viață lungă, lungă,
Să ducem împreună.
Ca să mă vezi și mare
Cu rost la casa mea,
Căci noi suntem nădejdea
Și mângâierea ta.
Aceasta este ruga,
Ce-o port în gândul meu.
Așa mă rog din suflet,
La bunul Dumnezeu.
În van îți zbuciumi valurile, Mare!
În van te zvârli spre sorii de mărgean,
Din baltă grea nu crește ocean.
Nici cer senin din bori tumultuare.
E clopot surd și-i amplă fremătare,
Ca-n vila d'ۥIs, cântată de Renan.
Îți zbuciumi, Mare, valurile-n van!
În van invoci istorica chemare.
Și-a înecat Neptun, în val, tridentul.
Tritonii-s morți; în ape, firmamentul
Și-a mărginit verzuiul orizon.
Sirena nu-și mai vaieră balada –
Praxiteles e mort; e viu Mamon;
Și-n Casinò se zbuciumă Helada.
