Cântec în doi - Nichita Stănescu

Noi nu vrem sa fim geniali,

noi vrem sa fim trimbulinzi

între nori, de sus in jos

lungiţi, ori scurtaţi prin oglinzi.

Noi vrem să ne strângem în braţe

toată ziua, toată luna pătrată,

prin acel aer cu picioare verzi,

intimidându-l o dată.

Şi încă o dată, şi încă o dată,

noi nu vrem să fim geniali

mari, lungi, ascuţiţi, decoraţi,

morţi, duşi, rătăciţi, seculari

şi pe deasupra de toate, uitaţi.

Noi nu vrem să fim geniali

noi vrem să fim trimbulinzi,

legaţi de o tremurată culoare

în faţă, la volan, de oglinzi.

mereu balansând spre-un adânc

şi el mereu în mutare,

gonind pe şoseaua substantivelor

din declinare în declinare.

Noi nu vrem să fim geniali,

noi vrem să fim trimbulinzi

asemenea generalilor mari

schimbând lumina ce-o aprinzi

în alta, în altul, în cu totul altcineva

asemenea generalilor mari

lungi, înalti, decoraţi, portocalii,

grei, greoi, osoşi, suferinzi,

noi nu vrem să fim geniali

noi vrem să fim trimbulinzi.

Eu te-am iubit - Alexandr Pușkin

Eu te-am iubit şi poate că iubirea

în suflet încă nu s-a stins de tot;

dar nici nelinişte şi nici tristeţe

ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

de gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cândva iubită

așa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

Sonata lunii - Lucian Blaga

Sonata lunii de Beethoven

e însăși luna coborâtă pe pământ.

Așa s-ar crede și așa s-ar zice:

luna ce umblă prin păduri,

prin rouă-albastră și prin flori de crini,

și-alcătuiește din lumini

amare și din dulce vânt

Ofelii, Margarete, Beatrice.

Printre acestea te alegi și tu,

ca o parte din Sonată

ce încă niciodată

nu a fost cântată.

Părintele Steinhardt despre drepturi și datorii

Drepturi fără datorii, e ca şi cum ai vrea lumină fără întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil.

Ocheanul - Grigore Vieru

Când eram mic,

cineva îmi dădu un ochean.

Cu el

toate

eu le măream.

Măream fărâma de azimă

în patruzeci şi şapte,

până când

putem să rup din ea

jumătate.

Măream şi adânceam

valurile Prutului,

până când

mă temeam să intru în ele.

Măream pe „cartinci”

oameni cu mustăţi,

până când vedeam grădina

umplàndu-se ca de spice

de mustaţa lor.

Măream vorbele,

până când sunau

ca un clopot bisericesc.

Măream tăcerea,

până când în căpiţa de paie

auzeam cum respiră spionii…

nu ştiu cum şi de unde

băiatul meu

a scos ieri

acea jucărie veche.

Azi dimineaţă

am sfărâmat ocheanul.

Plastică medievală - Ion Minulescu

Plouase...

și şoseaua-n vale

încercuia ca un inel

donjonul vechiului castel,

împodobit cu sfinţi de piatră,

cu seniori şi cu vasali,

cu cerbi goniţi de câini ce latră

și-ntregul fast al vieţii feudale

cu castelanii ei medievali...

Deși ne cunoaşteam de-atâţia ani,

noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.

Că ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani...

dar  în donjonul vechiului castel

în care ne urcasem numai noi,

fantoma unui cavaler în zale de oţel

ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,

și-un zgomot de metal ne-a deşteptat

exact în clipa când ne sărutam

(ca-ntr-un tablou)

în rama ferestrei fără geam,

dar cu zăbrele strâmbe şi vechi de fier forjat.

Azi plouă iar la Bran...

ce zici?...

Nu vrei să revedem şoseaua udă,

donjonul cu ferestre mici

și cavaleru-n zale de oţel

ce-aşteaptă dornic să ne mai audă

bătând în poarta vechiului castel?...

Fuga de priveliști - Alexandru Lungu

Priveliști văduvite de văz ascunse în grai

liliecii pe care-i iubim nu ni-i poate fura

gura ta de lup florile tale de fum

un cocor însângerat aceasta e trezia fără de văz

în care ne ascunde dimineața

coastele tale lovite de ură sub talpa amiezii

inima ta răpusă de dărniciile oarbe

seara nu mai suntem decât clopotnița de pâclă

din care țâșnesc în priveliști de lup

stelele tale de fum liliecii pe care-i iubim

până ce ne împresoară căderea pleoapei

pașii morții în creștetul oaselor când se aude

calea pe care nu ne-o poate fura

gura ta de trezie florile tale de lup

auzeliști fără de grai arătate în valea pierdută

coastele tale plutind pe râul de lemn

purcese cândva de demult din răpuse izvoare

tocmai aici adunându-se dorniciile oarbe

clopotnița de pâclă inima ta cocorul însângerat

din care țâșnesc stoluri hăituite de fum

liliecii pe care-i iubim fără istov și când

căderea oaselor împresurarea pleoapei

pașii morții de auzeliște fără de grai

ne petrec amarnic în valea pierdută

pe care nu ne-o poate fura ori ascunde

steaua ta de lup gurile tale de fum

dimineața jupuită de văz

coastele tale sfârtecate de tăceri în amiază

seara ruinată în dorniciile oarbe

clopotnița din căderea oaselor

până nu mai suntem decât miez de noapte

florile tale de pâclă ascunse în grai

priveliști din izvoare auzite cândva de demult

auzeliști fără de moarte văzute tocmai acum

liliecii pe care-i iubim fără istov

coastele tale strivite țara de soare răsare

gura ta de lup

fără de soare apune.

Alexandru Lungu - Bigrafie

Alexandru Lungu (n. 13 aprilie 1924, Cetatea Albă – d. 24 iunie 2008, Bonn, Germania, a fost un medic endocrinolog, grafician, pictor și poet român.

A absolvit Facultatea de Medicină din București în 1949 și și-a susținut doctoratul cu o temă referitoare la reglarea hormonală a acțiunii dinamice specifice. Ca cercetător la Institutul de Endocrinologie al Academiei Române, a publicat lucrări referitoare la acțiunea hormonului epifizar, a extractului de hipofiză posterioară, asupra efectelor metabolice ale adrenalinei ș.a. A devenit șef al secției endocrino-ecologice la același institut și, din 1961, s-a consacrat studiului bioritmurilor endocrine și biometeorologiei. Pe lângă numeroase comunicări științifice și articole în reviste de specialitate, a publicat volumele Sănătatea și evenimentele atmosferice (1966), Orologiile biologice (1968) și, împreună cu Ștefan Milcu, Hormonii și viața (1965). În toamna anului 1973 se stabilește în Germania, unde lucrează doi ani într-o clinică de boli interne, iar apoi, timp de 14 ani, împreună cu soția sa, Micaela Lungu, în propriul cabinet medical la Raubach în Westerwald, după 1989 mutându-se la Bonn.

Alexandru Lungu s-a impus și printr-o activitate artistică cu ample rezonanțe, poet, pictor și grafician. Ca poet a debutat timpuriu, la 16 ani, în revista Prepoem. În perioada 1940-1941 a scos la Buzău împreună cu Ion Caraion, Caietele de poezie Zarathustra, semnând și poemul Fata din brazi. Între cei care publică în Caiete îl găsim și pe poetul Ion C. Pena. Numele poetului a început să fie cunoscut după 1945, când i s-a decernat premiul de poezie "Ion Minulescu" pentru volumul Ora 25. În juriul de premiere s-au aflat Vladimir Streinu, Claudia Milian, Adrian Maniu, Șerban Cioculescu și Perpessicius. Până în 1947 e prezent cu versuri și publicistică literară în diferite reviste ca Revista Fundaților Regale, Curentul literar, Lumea, Claviaturi, Fapta ș.a. După o tăcere impusă de aproape 20 de ani, reintră în actualitatea literară cu volumul Dresoarea de fluturi (1968), urmat de Timpul oglinzilor (1968), Altceva decât umbra (1969), Ninsoarea neagră (1970), Armura de aer (1973), cu nostalgii simboliste și un modernism moderat, cerebral, autorul folosind uneori caligrame.

Vocația sa pentru poezie este dublată de o pasiune la fel de vie pentru desen și pictură. În Germania, a inițiat colecția Semn (1980) în care i-au apărut mai multe plachete de versuri. Poezia sa dobândește noi orizonturi și tonalitățile unei fecunde inițieri spirituale. Colaborează constant la revistele Ethos și Limite din Paris, Micron din Los Angeles. În 1989 publică volumul Pardes cu 1393 versuri și 9 cromografii. Din 1990 editează, împreună cu Micaela Lungu, caietul de poezie și desen Argo, la care au colaborat scriitori români din afara granițelor României.

După o absență de aproape două decenii, când poezia sa era interzisă în România, revine în peisajul literar din țară prin colaborări la reviste și cu volumele Zariștea din timp (1997), Roua din apocalips (1998), Ochiul din lacrimă, ediție bilingvă româno-germană (1998), Teascul din taină (1999).

Meșterul fântânar - Gheorghe Tomozei

Mergea pe câmpii, cu barba în vânt

și apa o simțea cum suie-ntrânsul,

ca-n iarba sălbatecă ivită-n răscruci

ca-n rădăcinile bătrânilor nuci

și de bucurie, îl podidea plânsul

Prin porțile arânii nepătrunse

ochii lui vedeau nevăzutul,

aurul izvoarelor ascunse

și scormoneau adânc lutul,

lutul negru din arina noastră

desferecând pentru vecie, apa,

fecioara albastră.

Într-un palat de lespezi aspre

pe care-l pardosea șăgalnic, nisipul

așeza fața cu plete albastre

și noaptea, în pace adâncă,

îi împodobea cu stele albe chipul

Pe cumpăna fântânii așeza luna

și-apoi se depărta murmurând,

meșterul pleca, peste zare

și simțea în suflet urcând

mireasa pământului, rece

el se depărta cu barba-n vânt.

Acum,

meșterul fântânar nu mai este,

pleoapele lui au asfințit,

doarme pe câmp și-n poveste

și lângă ape, smerit.

Nu-i știe nimeni numele,

s-a stins, s-a pierdut

dar i-au rămas întipărite urmele

în ape și-n lut,

îi caută veșnic în ape

chipul știut

cumpenele vechilor lui fântâni.

E bine să mori

cum a murit meșterul fântânar,

printre flori și printre arbori bătrâni.

Sintaxa terestră - Nichita Stănescu

Deși toate ființele și lucrurile

de pe pământ

trăiesc într-o deplină amestecare

deși totul nu este decât o nesfârșită cină,

deși departe, din cosmos

toți la un loc au o singură viață

deși de departe, de foarte departe

nu străbate până în cosmos

decât un fin murmur

de fălci și mandibule,

de rădăcină și de valuri

crănțănind

deși nici aceasta nu poate avea

o anumită înfățișare,

totuși am putea spune fără să ne

înșelăm prea mult

că există o oarecare ordine și

o oarecare așezare

a ceea ce există acolo.

Bunăoară întotdeauna când cineva

mănâncă

altcineva este mâncat.

Baladă nupțială - Edgar Allan Poe

Pe frunte am o cununa, în deget un inel,

pe umeri somptuosul costum;

mâtăsuri și giuvaeruri regești port pe el

și sunt fericită acum.

Căci stăpânul meu mă iubește;

când el făcu-ntâia oara dorinței drum,

am simțit în pieptu-mi cum bucuria crește,

iar vorbele-i sunau îngerește.

Si el e fericit, acum.

El, îmi dădu încrederea, blând îmi vorbi!

Și palida mea frunte o sărută, în drum

ca dintr-o aiurare inima-mi se trezi

ca într-un vis atunci îi șoptii

văzându-i iubirea cea mare

și sunt fericită acum!

Așa au fost, iată, spuse vorbe ce rostea,

iată așa a fost făgăduiala de fum,

dar cu toate că-mi fu credința înfrântă,

cu toate că și inima mea va fi frântă,

inelul acesta de aur cuvantă,

arată cât sunt de fericită acum!

Domnul sa nu ma fi amăgit!

Căci parcă visez și nu știu cum

sufletul îmi e deznădăjduit;

mi-e teamă să nu fac un pas greșit,

mi-e teamă că cel mort și părăsit

nu mai e fericit acum.

Sonetul VIII - Louise Labe

Trăiesc, mă sting; ard toată şi mă-nec.

Îndur îngheţ, când flăcări mă frământă

mi-e şi prea dulce viaţa şi prea cruntă;

prin bucurie, chinuri se petrec.

Deodată râs şi lacrimă încerc,

și desfătarea mari dureri împlântă;

ce am se pierde şi-n vecie cântă;

deodaată mă usuc şi-n floare trec.

Astfel mă mână Amorul necurmat;

și-atunci când cred că sufăr cel mai tare,

pe negândite totu-i alinat.

Apoi când bucuria-i mai adâncă

și mi-o închipui fără de-ncetare,

în suferinţa cea dintâi m-aruncă.

Târzie toamnă - Leonida Lari

Târzie toamnă cu parfumul stins

și verdele pălit de întristare -

a trebuit să ningă şi a nins

pe-o țară între munți şi între mare.

Târzie toamnă cu un cer atins

de pasurile noastre trecătoare -

a trebuit să ningă şi a nins

pe trandafirii roşii din cărare.

Târzie toamnă cu un cer prelins

pân-dincolo de vârste şi hotare -

a trebuit să ningă şi a nins

pe-o minunată clipă de visare.

Când stat-am în cărare pâlpâind

ca nişte ruguri mut întrebătoare

cu mâinile-n neştire mângâind

flori încă vii sub grabnica ninsoare.

Când timpul ne-mblânzitul ne-a învins

cu veselii venind din disperare

și noi în miez de suflete am strâns

o toamnă-ntârziată-n fiecare.

Târzie toamnă cu obrazul plâns

mâ mut în iarnă fără de culoare -

a trebuit să ningă şi a nins

și pe iubirea mea nemuritoare.

Glosă în metru Eminescian - Dumitru Matcovschi

Zi de azi și zi de mâine.

O credință și  o soartă.

Cresc țărâne din țărâne.

Cade stea din ceruri, moartă.

Dor cu dor se împereche

într-un picure de rouă.

Niciodată lumea-i veche,

niciodată lumea-i nouă.

Omul vine precum pomul

să-nflorească, să rodească.

Lângă om trăiește-și omul

viața sa cea pământească.

Cere sufletul credință

și pe urmă cere pâine.

Nu se trec în pocaință

zi de azi și zi de mâine.

Fără margini universul.

Ca un fir de mac pământul.

Și se luptă prea mult versul

cu cuvântul și  cu gândul.

Este-o forță ca o torță

ce ne poartă către-o poartă.

Peste toate este-o forță,

o credință și o soarta.

Solitar hotar de crește

ne adună împreună.

Ce-i poveste nu-i poveste.

E istorie comună.

Revărsat din zodii astru

ideal superb rămâne.

Crește-albastru din albastru.

Cresc țărâne din țărâne.

Drumul nu-i ușor, se-ntamplă.

Dar a fost ușor vreodată?

Doare frunte, doare tâmplă,

doare inima bărbată.

Prefăcută-n neagră zgura,

mai pustie, mai deșartă,

uneori cu-nvățătură

cade stea din ceruri, moartă.

Viața-i viață și în viață

are dreptul fieșcare

la o Mare Dimineață,

la un mic apus de soare.

Cu iubire ce-ncolțește

lângă patima străveche,

dor cu dor se întâlnește,

dor cu dor se împereche.

Cine știe, dacă știe,

ce înseamnă fericire?

Fericirea-i veșnicie?

Fericirea-i nemurire?

Nour tună cu furtună,

cu furtuna nour plouă

Ea încape totdeauna

într-un picure de rouă.

Râde unul ca nici unul,

plânge altul ca nici altul.

Cineva, trăgând cu tunul,

face pulbere înaltul.

Se-nfiripă tânăr cântec

și te gâdilă-n ureche.

Coborâtă din descântec,

niciodată lumea-i veche.

Curge vreme cu poeme 

râu de munte peste punte.

Infinită curge vreme

și în vreme se ascunde.

Ce-am fost noi? Tăcere gravă?

Secol desfăcut în două?

Cu trecutul ei de slavă,

niciodată lumea-i nouă.

Niciodată lumea-i nouă,

niciodată lumea-i veche.

Într-un picure de rouă

dor cu dor se împereche.

Cade stea din ceruri, moartă,

cresc țărâne din țărâne.

O credință și o soartă:

zi de azi și zi de mâine.