I. L. Caragiale despre absurditate

Trecem pe lângă absurditate şi nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia şi nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura şi ticăloşia şi zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoştinţe.

De pe o altă planetă - Victor Felea

Dacă m-aș putea vedea

de pe o altă planetă - îndepărtată

din perspective și înțelesuri

străine obișnuințelor noastre de-aici

poate un hohot de râs m-ar cuprinde

întrezărind ce gânduri și vise absurde

se-agită-n ființa aceasta fragilă

și fără nici un temei al duratei

și cum își încearcă întreaga putere-n cuvinte

ca-ntr-o substanță sublimă

ce-ar putea să o mântuie

din ținutul precar și obscur

al materiei oarbe din care-a crescut

și în care încet se întoarce.

Poate un hohot de râs și de plâns

m-ar cuprinde.

Calm provizoriu - Victor Felea

Mici zvâcniri ale gândului

ale imaginației - mici salturi

de vrabie căutând să ciugulească ceva

de prin mărunta realitate prin preajmă -

mici jocuri ale simțirii

printre luminoasele oglinzi ale soarelui

mici entuziasme fără motiv

ca și cum dintr-o dată

lumea cea mare

ți-ar face vizibil semne

de tandră afecțiune

mici adăstări într-un calm provizoriu

mici versuri golașe

mici bucurii

când toate păreau pe vecie

pierdute.

Ce urmează - Victor Felea

Și mai departe - ce urmează

ce fel de zile vor mai veni

(dacă vor mai veni și pentru mine)

nu-mi fac iluzii că vor fi mai frumoase

deși niciodată nu se poate ști -

oricum bătrânețea

mă însoțește pretutindeni

cu scepticismul și amărăciunea

cugetărilor sale morocănoase

și îmi strecoară în trup

nevăzute substanțe greoaie

înrudite cu piatra și plumbul

dar clipele-acestea în care visez

și încă mă bucur de jocul plăcut

și subtil al celor cinci simțuri

de leneșa mea învoială cu timpul

clipele-acestea îmi sânt mai de preț

decât toate comorile.

Singurătate - John Keats

Singurătate, dacă cu tine va fi să trăiesc,

fie măcar departe de grămada confuză

a unor case întunecate; vino cu mine sus,

unde ni se dezvăluie firea, și valea, și

înflorita coastă, iar cristalina curgere

a pârâului ne pare a fi doar o clipă;

stai strajă cu mine unde cuib își au arborii,

și iute-n înalt saltă cerbul, și unde trăiește

sălbatic albina zburând din floare în floare.

Le-aș urmări bucuros și cu tine. Dar acel dulce

taifas al unei minți inocente, dacă cuvintele

sunt minunate imagini ale gândirii alese, e

pentru sufletul meu fericire. E-aproape ca zeii

omul când locuiește în el un spirit asemene.

Am pe nimeni - Ion Caraion

- Und' vă duce, domnule?

- În grădină, somnule.

- Ce să faceți, domnule?

- Să mă-mpuște, somnule.

- Că au gloanțe, domnule?

- Că au vreme, somnule.

- Und vă-ngroapă, domnule?

- Sub zăpadă, somnule.

- Vă e frică, domnule?

- Îmi e scârbă, somnule.

- Cui să spunem, domnule?

- Iadurilor, somnule.

- Va fi bine, domnule?

- Va fi seară, somnule.

- Aveți rude, domnule?

- Am pe nimeni, somnule.

- Vreți o cupă, domnule?

- Cât mă costă, somnule?

- N-are-a face, domnule.

- De otrăvuri, somnule...

- Nu vreți cupa, domnule?

- Sparge-o-n țăndări, somnule!

- Să vă plângem, domnule?

- N-are-a face, somnule.

- Noapte bună, domnule!

- Dormi cu mine, somnule!

- Eu dorm singur, domnule.

- Eu nor singur, somnule.

- Moarte bună, domnule.

- Noapte bună, somnule!

Aref - Horia Bădescu

E toamnă peste Argeș. 

Pădurile vibrează culorile-nălțării 

amiezii spre amurg; vin sufletele 

noastre să binecuvânteze cupolele 

albastre prin care păsări curg.

Ard munții înserării întru neadormire 

cu pleoapele într-un trecut stăpân și întrebăm și numai 

pământul ne răspunde cu oase 

sfinte strânse în clăile de fân;

Un anotimp hieratic, nebun de adâncime, 

îngăduie vitralii, prin cornuri de argint din ochiul 

înghețării celei mai pure stele 

se-aude plânsul dulce al brumelor venind.

E toamnă în regatul copilariei mele, 

cu roiuri de albine alunecând spre 

somn și îngenunchi alături de cei 

din cimitire în catedrale ninse, 

pe un mormânt de domn.

Cântec gotic - Gerard de Nerval

Mireasă dulce,

te-ador când plângi,

cum roua curge

pe flori adânci!

Cu-o primăvară

ce-i bun s-a scurs,

dar roze-apară

pe-al Vremii curs!

Bălaia, bruna

de-ales e greu?

Plăcere-ntruna

e-al lumii Zeu.

Fiecare om - Hrisostom Filipescu

Fiecare om are taina lui.

Vorbim și visăm frumos.

Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase.

Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag… Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi.

Plângem.

Iertăm.

Iubim.

Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim.

Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert.

Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa.

Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină.

Așadar, suflet drag, fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvântează!

Ești o minune!

Ca și cum - Horia Bădescu

Ca și cum înnoptând lângă buzele tale

printr-o pleoapă de râu luminat

m-aș uita în tărâmul de dincolo,

subțiri sunt norii trupului tău,

cereasca neștiința coapselor

și grâul sânilor

crescând în pământul făgăduinței.

Iată, se umple seara de ruga genunchilor,

aprinde sub stele

candela părului tău înspumat

eu îți voi rosti numele!

Cor de dragoste - Gérard de Nerval

Zile de vrajă

aici le petreci!

inimi în mreajă

rup chinuri, cum, reci,

valuri pe plajă

nu lasă poteci.

Ora ce cere,

frivolă, zăvor,

patima piere

și-i numai un dor,

după plăcere,

ea fuge-n zbor!

Copacul tânăr - Simona-Grația Dima

Atât de simplu-ar fi să-mbraci

stiharul seara și ușa s-o deschizi

în capul casei, ai nimeri acolo

unde-s alte legi și judecă blândețea,

tot ce-ai făcut nu mai e necesar

să porți cu tine, să continui,

dezbară-te de trudă – în aerul sever,

pătrunzător, reținerea de la acțiune-i

măreție, mișcările se prelungesc

la nesfârșit, nestingherite, și liber

sună-n lucruri dangătul de clopot,

ca, în sfârșit, s-auzi, după cum șerpuire

și lumini distingi deja în spatele oglinzii.

Zvonuri difuze, binecunoscute, din dosul

ușii-nchise ți-aduc aminte de temeri,

îndoieli și imposibil, dar știi, cu ochii

la copacul uimitor de tânăr, priceput

să crească, la fel, în liniștea de-aici

și-n zgomotul învălmășit de dincolo,

ștergând hotarul dintre două lumi,

că nu-i așa, e falsă-nvățătura asta,

căci, pe măsură ce trunchiul lui

se-nalță, frunzarul i se răsucește-ntr-un

vulcan de semne-n fierbere, care-ar dori

să-l deruteze și să-l întoarcă înapoi,

dar el, fără odihnă, țintește cu seninătate

cerul. Și cerul lui vestește-o patrie.

Numai să vrei s-o vezi – și-a ta e,

îți spui pe când te-ntorci reînnoit acasă.

Celestiană - Constantin Abăluță

Am păstrat mulajul în polistiren

al becului cel mare

am vopsit în albastru

una dintre cele două emisfere spongioase

am expus-o pe masa de cristal din living

și-am numit-o CELESTIN| AZURIE

soția se uită adesea la ea și zâmbește

îmi spune : îmi închipui

că am fost cu tine în insula Rodos

și cea mai frumoasă amintire de acolo

ar arăta chiar așa

apoi se-ntristează

știu că o duce gândul

la cealaltă emisferă de polistiren

care s-a sfărâmat iremediabil

și-am aruncat-o la gunoi.

Belșug - Simona-Grația Dima

Razant să treacă vorbe maștere,

păsări metalice străine, în câmpie,

la doar o palmă apropiere de fața ta,

așchii aprinse vor zvâcni când ele

își poartă solemn amenințarea,

îngăduie-le să-și înfigă-oriunde

săgeata ucigașă, penajul otrăvit,

căci, în mândria lor, zadarnic

le este drumul, de pe acum pierdut,

n-ai grija lor, nici timpul să le-ntorci

din cale, mai bine râzi și astfel

nu dai greș, n-o faci din tine,

ci din belșugul câmpului cel larg,

incandescenta avuție

din toată ființa el ți-o dăruiește,

auzi cum leagă rod și cresc

pe sub pământuri, întețite-n

foșnet, grânele de foc.

Femeia și iubirea - Gérard de Nerval

Femeia e iubirea, e gloria, credinţa;

copiilor ce-i creşte, omului mângâiat,

ea sufletul le-nalţă, le-alină suferinţa,

precum un duh din ceruri în lume exilat.

De trudă povârnit ori de prea crudă soartă,

la glasu-i omul saltă, fruntea-i lumini adună;

în veci nerăbdător în cursa lui deşartă,

i-ajunge un surâs şi sufletu-i se-mbună.

De fier ni-i veacul: slava abia se desluşeşte;

nu-i chip să vină iute, aşteapt-o-n bună pace.

Dar cine n-ar iubi, din gingăşii când creşte,

frumusețea ce-o dă-n dar ori s-o câştige face?

Oglinda rotundă -Constantin Abăluță

Ne-am comandat mobilă nouă

modernă simplă

chiar sumară

la bătrânețe plămânii noștri

îmbâcsiți

de praful orașului

simt nevoia odăilor aerate

a spațiului gol

Demontate

greoaiele mobile vechi

sunt scoase pe palier

rezemate de pereți

mi-e milă de ele ca de rudele sărace

pe care nimeni

nu și le mai revendică

și-mi amintesc de oglinda rotundă

moștenită de la bunica

prima de care ne-am despărțit

acum mulți ani

nici nu mai știu cui i-am dăruit-o

dar nimicul din apele ei

abia-n clipa asta

simt că se-apropie de noi cu iertătoare

tandrețe.

Becul imens - Constantin Abăluță

Într-o bună zi am văzut

un straniu lampadar sub forma

unui bec imens

nu știu ce mi-a venit l-am cumpărat

și l-am montat în tavanul odăii mele

când mă trezesc noaptea becul cel mare

strălucește în razele lunii

și-un sentiment plăcut de libertate

mă cuprinde

adesea mă gândesc

că după ce n-o să mai fiu

cel ce va moșteni odaia mea

privind becul imens

își va imagina că am fost un ins solar

nicidecum un zurliu și-un nonconformist

care iubea splendidul dialog inutil

al lunii cu un imens bec stins.