Mă-ntreabă vreunul
cu glasul profund,
din cine mă trag
și cine sunt...
Și-mi vine să-i spun
că eu, într-o viață
n-am avut noroc
în rândul din față,
Și că mi-au fost
ani în șir, și nu mint,
prestația de aur,
medalia de-argint...
Cine sunt? Cum să-i răspund,
să-i pară răspunsul firesc,
că eu sunt “jidanul”
care-a scris Biblia!
Și nu mai știu s-o citesc...
Sânge de flori port în palme, iubito,
sânge verde şi proaspăt de flori -
casa lor din poveşti, talpa ta le-a zdrobit-o
și de-atunci mă înec într-un joc de culori.
Nu voi şti până în zori ce-ar putea să-mi aducă
visu-n care chiar tu, spre amurg, m-ai închis,
dar aştept fericit salvatoarea nălucă
într-un vis mai rotund decât visul din vis.
Te pierzi de tine şi îţi faci cu mâna.
Natura ta se-ntoarce în natură.
Pe rând eşti casă, prag şi bătătură,
ești ziua, luna, anul, săptămâna.
Şi ochii, aparate de sudură,
cu fulgere de gura ta prind luna,
cucuta-i dulce, dulce-i mătrăguna
și mângâierea frunţii e arsura.
Dezintegrat în picuri şi scântei,
ești boarea văii, valul şi busola.
Te-agăţi de munţi, cu brazii, şi eşti stei.
C-un curcubeu ţii cerului cupola...
Şi-n jurul tău tot creşte-aureola,
ca o explozie de Dumnezeu.
...Sufletul - un firișor de rai, pitit undeva în noi... e uneori cotropit de bălării, de invidii, de grija zilei de mâine, de intoleranță...
Te caut prin gândurile desfrunzite, într-una,
și mă dor drumurile pe care-ai trecut,
și umblu pustiu toată noaptea cu luna,
pe țărmul unui timp atat de departe, pierdut.
Mereu mai frumoasă prin sunet îmi treci
cu zâmbetul trist și părul negru și lung
și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci
și umbra-ți de chin o chem mereu, ș-o alung.
Căci frunzele viselor în poemele mele de sud.
Cine-ți sărută ochii când se-ntristează?
De mult nu mai pot, când vii, să te-aud,
am uitat să-ți descând genunchiul cu-o rază.
Te caut tot mai departe, dar treci
tăcută prin albastru-mi fiord
și-n tâmplă îmi bat clopotele orelor reci:
cad visele, galbene, în poemele mele de nord.
La fereastra donei Lola
draperiile-s lăsate...
de trei ori în turn s-aude
straja timpului cum bate.
Vântul zorilor stârnește
șoapta codrului de-aproape
care-ngână melancolic
povestirile de ape.
Cântă paserile-n crânguri,
zorii culmile-ncunună,
după deal se stâng cu-ncetul
licăririle de lună.
Iată-i. Dânsul se coboară;
Dona Lola-n capul scării
blând șoptește: "Mâine-Alfonso,
pe la stânsul lumânării”.
Coboară-te-asupra-mi, iubire,
din slăvile bolții senine,
a gândului chinuri mi-adoarme
de-a pururi, și du-mă cu tine.
Prin lumea-ți de stele mă poartă,
și basme de visuri mi-nșiră;
dă codrilor glas de fanfare
și mării acorduri de liră.
Așterne-mi în cale seninul
din ceruri scăldate de soare,
și-adânca enigm-a vieții
dezleagă-mi-o-n ochi de fecioare.
Să-mi pară că totu-i lumină
și farmec în magica fire...
a gândului chinuri mi-adoarme
și du-mă cu tine, iubire.
O fată de sat mi-a fost dragă;
avea păr bălai, inelat,
ochi tainici ca zările-albastre
și graiul blajin, fermecat...
În barcă, pe Prut, stăm alături
și-Amorul se joacă-ntre noi;
o pânză de-argint țese luna
prin stuhul cu vinete foi.
Descântecul apei ne fură;
de valuri ușor legănați,
trăim într-o clipă tot visul
copiilor înamorați...
Deodată, pe mal țipă goarna;
alarmă și zgomot și guri;
adâncul pădurii din preajmă
se zbuciumă de împușcături...
Și eu și copila bălaie
de gloanțele lor am scăpat;
și numai Amorul, de spaimă,
din luntre sărind, s-a-necat.
Aleargă-mi veșnic înainte,
S-aprinzi cu flori tăcuta-mi cale,
Vis alb din ceasurile sfinte,
De fericire și de jale,
Că-n vraja lumilor eterne
Tot căutându-te mereu,
Nici voi simți cum s-o așterne
De veci tăcerea-n jurul meu...
Linia vieţii mele,
printre morminte şerpuind,
mi-o dibuiesc, mi-o tâlcuiesc
pe jos - din flori, pe sus - din stele.
Nu-n palma mea,
ci-n mâna ta
e scrisă, Doamne,
linia vieţii mele.
Ea trece şerpuind
Prin veri de foc cu grele poame,
prin ani - dumineci, sfinte toamne.
Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam,
mi-a bătut cu degete de ploaie...
și la fel ca-n fiecare an,
m-a rugat s-o las să intre în odaie,
că-mi aduce o cutie cu Capstan
și ţigări de foi din Rotterdam...
Am privit în jurul meu şi-n mine:
soba rece,
pipa rece,
mâna rece,
gura rece,
Doamne!... Cum puteam s-o las să plece?
Dacă pleacă, cine ştie când mai vine?
Dacă-n toamna asta, poate,
toamna-mi bate
pentru cea din urmă oară-n geam?
"Donnez-vous la peine d'entrer, Madame... "
Şi femeia cu privirea fumurie
a intrat suspectă şi umilă
ca o mincinoasă profeţie
de Sibilă...
A intrat...
și-odaia mea-ntr-o clipă
s-a încălzit ca un cuptor de pâine
numai cu spirala unui fum de pipă
și cu sărutarea Toamnei, care mâine
o să moară... vai!...
Bolnavă de gripă...
S-a-nnoptat încet cu-ncetul,
luna vraja şi-o îmbie,
singur-singurel poetul
bate uliţa pustie.
La perdelele închise
mai aruncă o privire,
unde dorm atâtea vise,
fermecate, de iubire.
Aiurit, apoi rămâne
și cu ochii duşi în lună:
cântecul cel nou, de mâne,
tot mai clar în minte-i sună...
Sosirea lui Caragiale la Bucureşti, pentru propria-i înmormântare, e demnă de una dintre comediile lui. Dacă n-ar fi fost atât de tragic totul, aveai toate motivele să râzi în hohote. Încurcăturile ce s-au ivit pe drum, de la plecarea de la Berlin a trenului cu trupul său neînsufleţit, la începutul lui noiembrie 1912, până la gararea acestuia în Bucureşti, par să fie un şir de gaguri dintr-una dintre piesele lui. Iată cum istoriseşte un jurnalist al ziarului “Universul” (în ediţia de luni, 19 noiembrie 1912) ce s-a întâmplat: “Rămăşiţele pământeşti ale marelui scriitor Caragiale au sosit ieri (17 noiembrie stil vechi; în presa epocii, de obicei “azi” e “ieri” şi “ieri” e “alaltăieri” – n.n.), pe neaşteptate, într-un vagon special, în Gara de Nord. Nimeni n-a venit întru întâmpinarea corpului ilustrului scriitor, nici chiar familia, deoarece nimeni nu fusese anunţat. (...) La orele 11 jumătate, şeful Gării de Nord a fost intrigat de un vagon de marfă, sigilat, pe care se afla numele oraşului Breslau din Germania. Vagonul nu avea nici un fract şi nici nu putea cineva să-şi închipuie că e un vagon mortuar, deoarece nu avea nici o cruce pe el, cum se obicinueşte. Şeful trenului, întrebat ce e cu vagonul, a spus că l-a luat de la Predeal şi că nu ştie nimic mai mult. Telefonându-se la Predeal, de-abia atunci s-a aflat totul. S-a răspuns de la Predeal că vagonul conţine corpul lui Caragiale şi că fractul s-a pierdut. Cercetându-se, s-a aflat că vagonul rătăceşte de două săptămâni pe liniile germane şi austriece. S-a anunţat rudele lui Caragiale şi a sosit la gară d, Zlatro, o rudă apropiată”. (În paranteză fie spus, un dramaturg bun ar scoate o piesă grozavă speculând pe seama acestei întâmplări...)
Aducerea lui Caragiale la Bucureşti, pentru a fi înmormântat, cu onoruri militare, la Cimitirul Bellu, pornise din iniţiativa ministrului de interne Take Ionescu (cel dintâi căruia văduva îndurerată i-a telegrafiat, de la Berlin, în iunie, în dimineaţa morţii dramaturgului) şi a lui Alexandru Davilla, prietenul scriitorului şi, la acel moment, director al Teatrului Naţional.
În ce priveşte înhumarea de la Bucureşti, guvernul a hotărât că ea se va face joi, 22 noiembrie. De la gară, corpul neînsufleţit a fost dus la Biserica Sfântul Gheorghe, prin faţa catafalcului urmând să treacă peste o sută de mii de români, unii dintre ei veniţi de la mare distanţă (mai ales că CFR-ul a anunţat reduceri de 50% pentru biletele celor care călătoreau ca să ia parte la înmormântare). În zilele ce au urmat, în piaţa Sfântului Gheorghe şi în curtea bisericii, lumea s-a adunat pentru un mare priveghi, în care jalea se împletea, într-o manieră care l-ar fi mulţumit pe dramaturg, cu hohotele de râs stârnite de anecdotele despre viaţa şi opera marelui dispărut.
Joi, 22 noiembrie, serviciul divin a fost oficiat de P.S.S. Nifon, episcopul Dunării de Jos, asistat de protoierei, preoţi şi diaconi şi de corurile celor două seminarii din Capitală. Au ţinut discursuri, la biserică, Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Dragomirescu, Mihail Sadoveanu, precum şi I. Procopiu, preşedintele Sindicatului Ziariştilor. Alexandru Davila a ţinut să vorbeasc la căpătâiul mormântului lui Caragiale, la cimitirul Bellu. Cum era Caragiale? “Cu sufletul senin diseca sufletele tulburi şi patimile fără patimă le privea. Adâncul moralist era îngăduitor, sclipitorul satiric era blajin. Epigrama lui era ghimpele unei roze invoalte. Râsul lui şi-l punea pe sensibilitate ca o mască. Ca şi Molliere, Caragiale râdea cu lacrimi”...
sursa:Jurnalul Național
În imagine o fotografie de epocă de la înmormântarea marelui scriitor
Un pic de durere te face profund,
mai multă durere te-afundă prea mult.
C-un pic de avere n-ai lipsuri în casă,
cu multă avere n-ai somn şi te-apasă.
Un pic de-mplinire te face mai bun,
prea multă împlinire te face nebun.
Un pic de putere te face mai tare,
prea multă putere pe alţii îi doare.
C-un pic de respect eşti încrezător,
cu prea mult respect devii sfidător.
Un pic de-ngrijire te ţine mai bine,
prea multă îngrijire-i o hibă-n gândire.
C-o slujbă, desigur, ai pâine pe masă,
dar dacă ai zece, n-ai masă, n-ai casă.
Păstrează, creştine, măsura în toate,
deloc nu e bine, iar prea mult te-abate
Încet, dar şi sigur de la pocăinţă
și te pricopseşte c-o altă credinţă.
Fără îndoială, pământul
este o mare
popicărie.
Pentru că nu sunt suficienți
copaci,
oamenii stau și ei
în picioare.
Cineva aruncă bilele
de departe
și înseamnă cu cretă
pe cele doborâte.
E un joc de societate,
desigur,
tot atât de frumos
ca și armele clasice.
Totul e calculat dinainte
cu o mare precizie,
numai noi, naivii,
mai umblăm pe la policlinici.
I-auzi stelele huruind
înapoi pe bandă rulantă,
deseară vor fi la orizont.
Sunt oameni sinceri şi sunt oameni vicleni. E sfâşietor de trist să vezi cum între oameni ca şi între popoare calea înşelăciunii dă pas înainte celor ce o folosesc.Viața ne dă foarte des acest spectacol: omul bun, omul curat este vânatul celui viclean; acesta din urmă nu poate trăi fără pradă. Morala publică aduce laude şi răsplăteşte fapta acestuia, faptă care nu are nici o deosebire față de aceea a unui lup fugărind o căprioară pe întinderite albe ale zăpezii. De ce stau oamenii la pândă şi se vânează unii pe alții? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci când dispare altul? Locul tău, locul darurilor proprii nu ți-l poate lua nimeni; îl ai odată cu viața.
Cad frunzele, într-o perdea gălbuie.
De pe terasă vrut-am să privesc,
prin zborul lor, statura ta, dar nu e;
doar muntele departe îl zăresc...
Sunt singură şi dorul tău mă cheamă...
cad frunzele, şi eu oftez prelung.
Nici nourii la tine nu ajung,
căci toţi, deasupra mării, se destramă...
Şi vești de groază vin dinspre câmpie:
asupra lumii iar barbarii cad!
S-a-ntors trimisul nostru din solie,
cu veste rea, la Porţile de Jad!
Cu oştile ce face Hanul, oare?
În răsărit veni-vor, la hotar?
Sâ plâng sau nu, căzuta floare?
Sunt singură de mult, şi-i toamnă iar.
Indiferent al câtelea din rând,
unul sub altul coborând, sub cruce,
parcă acelaşi cui v-a prins, urlând,
a braţelor simbolică răscruce.
Eşti totuşi cel care atingi pământul,
din serie, tu, ultimul Cristos.
Pe buza ta mai stăruie Cuvântul
și ai putea să urci spre cer, pe jos.
A dus-o!, auzi lumea. Nu-nţelegi
de ai trăit destul sau ai cărat
o barcă peste vârful Ararat
când mările-s demult doar smârcuri seci.
Te miri că lanţul este ne-ntrerupt,
și că veriga prinsă-i de verigă,
ca muntele hrănit de o ferigă
lumina-ntregii stirpe tu ai supt.
Şi stai înduioşat de o mireasmă,
păzind de fulger o catapeteasmă.
Iubito-n noaptea asta tu te-ai crucificat
pe bârnele arcuite ale unui sărut;
mâhnirea ta îmi spune că Domnu-a lăcrimat,
că-i un prohod mai dulce decât acest sărut.
În noaptea fără seamăn, atâta m-ai privit,
că Moartea-nveselită a tot cântat din os.
În noaptea de septembrie, atuncea s-a slujit
a doua mea cădere, sărut prea omenos.
Iubito, laolaltă murim, alături foarte;
cocleala o să sece, treptat pierind ca fumul;
o umbră trîmbiţează buzele noastre moarte.
Mustrări nu vor străbate ochi binecuvântaţi;
nicicum n-o să te supăr. Şi sub acelaşi tumul
Un somn adânc ne poarte, ca pruncii-ngemănați
Poezia o vreau uscată și inutilă,
frângere de înțepenită tulpină
scâncet de scândură unde nu joc.
Vreau să pășesc cu ochii în jos
frământați de durere și de tăcere
pentru că totul s-a spus deja și-s obosit.
Am fost. Dar ce am fost nu se mai vede:
o pulbere mi-acoperă obrazul
cu mii de straturi, peste zeci de chipuri
ce-ascunse timpul şi-ngropă talazul.
Mai sunt. Dar ce mai sunt nu-i lucru mare:
o broască ce-a fugit din broscărie
şi înţelege, tot săltând spre zare,
că nu-i chiar moartă, însă nici chiar vie.
Rămân doar întrebări şi vagi speranţe:
cam în ce chip m-oi aşeza-n final?
Orăcăind oraculare stanţe?
Sau revenind în iazul ancestral?
Din scrumul meu mereu mă scol
și dau minunilor ocol.
Din taine ciugulesc puțin -
un fir de har, un strop de chin.
În ghimpi de întrebări mă-nțep,
mă-njunghe câte nu pricep,
dar parcă și mai mult mă dor
câte-nțeleg pe limba lor.
Târât de patru strașnici șargi
spre patru orizonturi largi,
în care fiecare zare-aș vrea
să las bucăți din carnea mea.
Și iar m-adun și mă frământ,
zbătând neliniștile-n vânt,
flămând să știu ce-i mai târziu.
Pe strada noastră e un mic restaurant, mi se pare
că-i tocmai o nuntă; se-aud manele la maximum
chiote, veselie (căci mireasa „se mărită/ cu Europa lărgită”)
de parcă s-ar fi descărcat o corabie cu supraviețuitori
pe o insulă pustie
și i-ar fi întâmpinat Zorba, invitându-i să uite
tot ce au stăpânit până-acum: e clipa cea mare
în care se unesc Păstorul cu Torcătoarea,
hora constelațiilor care pe toți ne așteaptă…
Și cum ei cântă și joacă, la rându-mi
lăsând de-o parte
filozoful pentru doctoratul
în singurătate, încep să mă-nveselesc,
în fine, chiar și să râd
în vuietul demonstrațiilor și rețelelor sociale.
„Pământul de nebun râdea, / Groapa de râs hohotea”.
Nu-ți mai pot spune o ghicitoare
despre biletele de călătorie în vis
taxate de-un gură-cască.
Azi nici bilet, nici taxare nu-i.
Nu se mai știe de ce închide ochii cocoşul cântând
(Fiindcă ştie partitura pe dinafară).
Cu mobilul în mână, cum ai ghici culmea fricii?
(Să dai înapoi în faţa unui ceas care-o ia înainte).
Și nimeni nu înțelege ce face-un coşar.
(Că ne poartă noroc: măcar coşarul de labirinturi
curăţând cu gheara lui trecătoare
încâlcelile fiinţei.)
Cine mai știe ce-i un ţechin, care-i prețul lui?
(Râzi: A mia parte dintr-un cal, se-nțelege).
Sau ce e un roib, un murg, un şarg, breaz,
un pintenog, codalb sau prian?
(Nu știau oamenii nici mai demult.
Hai, treci mai departe…
Ăștia oricum nu sunt cai:
sunt doar o traducere de Grete Tartler
de prin muʽallaqate) .
Trenul trece spre Sinaia prin câmpuri arate
parcă anume pentru ciocârlii. Nu le vede nimeni,
dar strălucesc
dincolo de coperta laptelui primordial
parcă simulând romantismul pentru a-l persifla:
himerice și lucide, atât de devreme-nvingând pietrele,
smogul, rețelele sociale, ordonând punerea-n Operă.
Și-mi povesteai că există crescătorii
pentru ciocârlii, care sunt exportate
ca hrană de lux, cu zecile de mii.
Dar noi, dacă am luat trenul atât de devreme, nu înseamnă
că vrem să fim trezi. Că vrem să auzim râsul celor
plictisindu-se fără computere, dincolo de nori.
Nu ne batem zadarnic spre-a le da lor jos măștile.
Reașezăm ochiul lăuntric, comandăm niște ochiuri.
Se poate rosti totul mai sus cu un semiton.
Semnez diferite petiții împotriva otrăvirii albinelor,
pentru o Europă fără pesticide și glyfosat,
cu mai puține plasticuri, cu energie curată,
în care să nu fim supravegheați cibernetic,
scriu despre nevoia de ocrotire
a graiurilor, prin care poți spune ce îți închipui,
prin care poți salva copiii și mieii, poți sări
în bulboana Creației.
Totul, desigur, prin e-mail, căci Europa iernează,
se construiesc adăposturi, se-nalță ziduri;
față de vechile fortărețe în plus e doar un mileniu
și niște bombe prin gări.
Aici, sub gheață,
am rămas legați de aceleași două cămile:
dorința de-a fi buni cetățeni și visul ataraxiei,
iar idealul n-a mai fost dus a doua oară la apă.
Am putea totuși să le vorbim de
cenaclul orbilor de la Vatra Luminoasă.
Aș putea să folosesc cuvinte arabe străvechi.
sau persane, sau din senzuala greacă homerică,
sau bucăți de sticlă egipteană albastră, de porțelan german,
sau latinii fulgi de zăpadă de pe Soracte,
fărâme de cărămidă engleză, de vâslă daneză,
sau catifeaua hainei lui Charlemagne;
toate astea nu-s prefăcătorie, le-am adunat
după sunet, culoare și formă, le-am învățat o viață,
pe cele mai multe le-am și folosit (în dialog,
monolog – e totuna). Le scot la iveală
după duritate, limpezime, nuanța de care-i nevoie.
Am la congelator și ceva protoplasmă,
pentru cine vrea numai o austeră gustare.
Dar tu, nu și nu: că poezia e altceva, viață,
că licuricii luminează-n amor mai tare ca lămpile.
Uită, aruncă-le toate astea. Aruncă și uită.
Așa își ripostau Speranța și Moartea.
Pare că momentul cel tragic trecu
şi totul trăieşte în împăcare.
Criza înmugureşte, revoluția digitală plesnește,
puful de păpădie se opune-aspiraţiei.
Straturile de zarzavat sunt făcute varză.
Seminţele îşi mai ies (către seară) din pepeni.
Generația Z, imigrația ilegală,
celulele stem, toate năpădesc dintr-o dată.
Din Gura Leului viaţa iese Muşcată.
Şi tu râzi, te aud cum râzi… Ca în vara
când spuneai că mărul arde-n iubire ca para.
Tunet, primăvara, ploi cu acid -
în oul lumii se mişcă un spirit lucid.
Legată la detectorul de minciuni am uitat:
Embrionul de diamant necopt l-am purtat?
Am minţit crezând că-n noapte e miez,
că osul contine migdală, diez.
Că pasărea galben-roşie, fără liră,
dansează şi cântă, dar nu respiră.
Că am fost jumătate om, jumătate opt, un optaur.
Dar nu am minţit îmbrăcând Lâna de Aur.
Cui îi pasă de toate astea, îmi ceri:
Lasă-l pe ieri, pune mâna pe Voltaire.
Tunet, primăvara, Volt ieri, Volt azi, Volt iezi...
Uite cum din nou te electrizezi.
Grete Tartler este o scriitoare contemporană născută în 23 noiembrie 1948 la București. Absolventă a Universității din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția arabă-engleză, și a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Este doctor în filosofie al Universității București, 1995, cu lucrarea "Utopia însingurării în Evul Mediu islamic" (publ. "Înțeleptul singuratic", Humanitas 2006)
Din 1976 și până în 1991 a fost profesoară, ulterior redactor la revista Neue Literatur.
Din 1978 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Din 1992 până în 2008 a lucrat în diplomație, ca atașat cultural și secretar I la Viena (1992-1995), la Direcția Cultură din Ministerul Afacerilor Externe în 1996, ca ambasador la Copenhaga și Reykjavík (1997-2001), ca ministru plenipotențiar la Atena (2002-2006).
Din anul 2003 a fost profesor asociat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative SNSPA din București, \cercetătoare/colaboratoare la Centrul de Excelență „Paul Celan” al Universității din București. Din 2011 este profesor asociat la masteratul "Spațiul islamic: societăți, culturi, mentalități" al Universității din București [1] și la masteratul de studii culturale CPCEI al Universității București.
Grete Tartler a fost căsătorită cu scriitorul Stelian Tăbăraș, cu care are o fiică, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann
Susține din 1982 până în prezent rubrica de comentare a traducerilor în România Literară.[2] A avut o rubrică săptămânală în revista Luceafărul.
A publicat 10 volume de poezie în limba română, printre care:
Apa vie, Eminescu, București 1970
Chorale, București, Cartea Românească, 1974
Hore, București, Cartea Românească, 1977
Astronomia ierbii, București, Cartea Românească, 1981
Achene zburătoare, Cartea Românească 1992. Premiul Academiei Române.
Materia signata,București, Cartea Românească, 1992, 2004.
Cuneiforme (95 de poeme scrise între 1970–1995), Timișoara, Ed. Helicon, 1997
Roșiile portocalii când sunt verzi sunt galbene, Ed. Albatros, 1997
Cuvinte salvate, ed. Omonia 2018.
Versuri si uscate, ed. Junimea, 2019
De asemenea, publică și poezie în limba germană.[3]
9 volume eseuri și studii Melopoetica”, Eminescu, 1984
“Proba Orientului”, Eminescu, 1991
“Europa națiunilor, Europa rațiunilor”, Cartea Românească, 2001
“Înțelepciunea arabă (Secolele V-XIV)”, ediția I, Univers 1985; ediția II, Polirom, 2002; reeditare revăzută și adăugită, ediția III, Polirom 2014.
“Identitate europeană”, Cartea Românească, 2006
“Înțeleptul singuratec”, Humanitas, 2006
“Islam, repere culturale. Proba Orientului”, Paralela 45, 2012.
“Umor și satiră în literatura arabă clasică: al-Gahiz, al-Hamadani, al-Hariri, Polirom 2017[4]
“7 volume de literatura pentru copii, dintre care cele mai recente:
“Râsul ocrotit de lege”, Cartea Românească, București, 2000.
“Gulii verzi în Țara Pisicilor”", Editura Paralela 45, București, 2009.
“Lucruri de ținut minte și alte poezii/ Things to remember and other poems, ed. și trad./ Cartea Românească, București, 2018
“Antologie din Târgul de animale mici, 1985, Școala de Muzică, 1986, Zebra și algebra, 1988, Intîmplări în dicționar, 1991, toate apărute la editura Creangă, București, cuprinsă în antologia de autor Versuri și uscate, ed. Junimea, Iași, 2019.
Întoarce lin perechea ta de cai,
cu sceptru verde luna mai
plin de polen si dulce ca un nai
cu grâu alunecând înalt în pai.
Sub înlemnnitul ramurilor strai
iluzia că poți un timp să stai
ca-n poarta unui nestatornic rai
primit în dar, la rândul tău îl dai.
Strălucitori și negri, și bălai
cresc trandafiri alăturea de scai
cu gemeni ghimpi urmându-de-n alai.
Îi cruți, îi lași să-și semene în grai
măcelul lor, de mult gânditu-l-ai
venind încet să-i seceri și să-i tai.
Cincizeci de ani, de când încerci, mereu,
condeiul, gândurile şi cerneala,
n-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,
frica de tine şi-ndoiala.
Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut.
De pagina curată şi de rândul,
și de cuvântul de la început,
te sperie şi litera şi gândul.
Foile tale scrise, de hârtie,
se rup şi zboară, ca dintr-o livadă
frunzele smulse-n vijelie,
fără ca piersicul să şi le vadă.
La fiece cuvânt, o şovăire
te face să tresari şi-ai aştepta.
Parcă trăieşti în somn şi-n amintire
și nu ştii cine-a scris cu mâna ta.
Cât e de drag cuvântul sacru mamă!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
e lânga noi, in clipele supreme,
din leagăn pân' la cea din urmă vamă.
Din veșnicii, ca focul unei steme,
își flutură a dragostei maramă
păstrează-i chipu-n aurita ramă
și de nimic, nicicând nu te mai teme!
Ocrotitoare-n oarba vijelie
chiar umbra ei se schimbă în făclie,
pe drumul drept menită să te poarte.
În fața ei de-a pururi te prosternă!
Simbol duios al patriei, eternă,
te leagăna de dincolo de moarte.
Vino-nsetaţi de curgerea eternă,
să ne-adăpăm din jgheab de stalagmită
și peştera, sorbind, să ne înghită
pecetluind intrarea în cavernă.
Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită,
din muntele de marmură, o pernă
cioplind, pentru o dragoste eternă,
când lumea toata-i numai dinamită.
Afară este viscol şi e ură -
îmbrățișați cresc ţurţurii în plete
timpul s-a-ntors cu faţa la perete
și pân' la viitoarea picătură -
un secol e şi tu îmi dai o gură
ce ţine şi de moarte şi de sete.
Apune tinereţea, începe iarna-n păr,
tot mai departe-i cerul făgăduit de viaţă,
trec zile de cenuşă, trec ore reci de ceaţă
și gândul bea otravă crezând că-i adevăr.
Ca un linţoliu vine o nouă dimineață,
nu pune visul îngeri în florile de măr,
râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe faţă…
Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
curând eu mă voi duce spre schitul de ţărână,
dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem…
Ştiind că trist şi singur şi dincolo tot suferi
în loc să lunec paşnic în buruieni sau nuferi,
de grija ta în groapă va trebui să gem.
Spre gol alpin îşi duc domol
turme de oi străvechiul port.
Sunt scorobeţi pe Sohodol,
sunt scorobeţi şi pe Gilort.
În soare, râul muscăreşte,
sclipind pe pietre solzii reci;
moșdreanu-ar prinde şi el peşte,
iar tisa magică-n poteci.
Te înfăşoară cu-o hlamidă
pe murmur vânăt, de Parâng;
ca faraonu-n piramidă,
întâi se zbate ochiul stâng.
Şi hieroglifele-ţi din sânge
deodată le pricepi, mirat
și, fericită, bolta plânge
ca o gravidă: „A mişcat!”
Cerul acela fără de grabă căzu
și mirosi albastru lângă mine,
la ceasul trist când stelele luceau
cum cupele pe jumătate pline.
Ca ochii obosiți de vis, așa
se desfăceau astralele pleoape,
și tulbure, ca-n fundul unei ape,
cocorii nopții, ultimii, treceau.
Era hotar și liniște-n hotare
de s-auzea cum florile trosnesc,
ca niște-aripi de înger care cresc
departe,-n mari grădini neștiutoare.
Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfântă
și cât îmi pari acuma de tristă și pustie...
salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cântă
asemeni unui popă ce-ngân-o leturghie.
Era cu toate-aceste așa de multă lume,
veneau tenori celebri, și doamne diletante,
poeți sermani, și fete ce între două glume
s-extaziau mirate: "Ah! Ce frumos andante!"
Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,
și când vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
eu mă plimbam cu gândul în carul Marei Urse,
doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.
Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
din gura ta căzute, mi se păreau divine,
puteau să cânte-n pace și harpe și teorbe,
căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.
Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei
stau vastele fotolii și lung prind să se mire:
pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?
Oglinzile-și arată cu jale infinitul
și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri,
- “Ce-ai căutat în lume, o, tu! Mult liniștitul
poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri?"
Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu - dară
mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
în neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
rânjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfâșie.
Orice lucru se poate transforma în contrariul său, așa încât dăm din râs în plâns și invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat. Sentimentele opuse (ne spun fizicienii) generează această undă. Depășind un anumit prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mișca creativ numai între extreme, nu și dincolo de ele. Marile fericiri se strivesc sub pașii unor întâmplări care ne transportă uneori într-un mare Iad.
Nu pot s-ajung la tine, Doamne!
Dar știu c-auzi cum gem, cum plâng,
cum fură primăveri si toamne,
eu sub lumina ta mă stâng.
Zadarnic mă străpunge fierul,
zadarnic prind a mă certa,
că nu mi-i dat ca să văd cerul
prin gaura din palma ta.
Stând lângă viforul răscrucii,
nu știu cu sufletul meu ce-i:
sunt hoțul cel din dreapta crucii
sau hoțul cel din stânga ei...
Amurguri, toamne, patimi îngropate
pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
și-n haine lungi năluci întraripate
trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
cu glasul ei de umbră cuvântată:
"Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce, m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!"
O alta blând se-apropie de mine
pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
"Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!"
Şi cea din urmă, albă ca o moară,
plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
În miere nu te scalzi întreaga viaţă...
și vor cădea din cer, cât de curând,
necruțătoare caiere de ceaţă,
să ţi se toarcă, singure, în gând.
Şi vei afla ce-anevoios se-ndură
îmbrățișarea nopţii-n plină zi,
cu gustul mierii persistând în gură,
fără să ai ce face sau păzi.
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! Mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -
dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
s-aplec la sărutare o frunte vinovată
să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,
ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Și iată, strugurii în cer sunt copți
și veste de recoltă mare vine
și mie mi-este dor să fiu cu tine,
măcar, într-una din aceste nopți.
Și chiar de-ar fi să nu ne mai revedem
decât pentr-un final ce se cuvine,
te-aștept, de dincolo de rău și bine,
să ne eliberăm de-acest blestem.
Iar dacă tu vrei, astăzi, altceva
și dragostea, într-adevăr, ți-e moartă,
de insistența mea, te rog, mă iartă,
soluția, oricum, va fi a ta,
Că-ntreaga noastră viață se arată
în chip de operă neterminată.
Poporul meu, te-am idealizat
și te-am privit printr-o lentilă roză
dar ce văd astăzi nu-i adevărat:
psihologia s-a făcut… psihoză!
Ce Cantemir, Enescu sau Brâncuşi?
Ce Eminescu? Care Brâncoveanu?
Mai bine rămîneam captivi la ruşi
decât să ni se urce-n cap ţiganu’.
Acum, cei trei ciobani din „Mioriţa”
au pus sărmana oaie la proţap
beau bere Tuborg şi mănîncă pizza.
Românii slugăresc cîte-un harap
ori spală morţi, la Roma sau Ibizza -
Vai de picioare unde nu e cap!
Sâmbătă, 19 iulie 2014
Sunt acum struguri și mere
dar nu mai sunt rândunele
multe flori sunt veștejite
frunzele-s îngălbenite
Iară pomii rămân goi
s-a dus vara de la noi
păsârelele-au plecat
frunzele s-au scuturat
Vântul sufla și ne zice:
- Uite vine iarna rece
cu zăpadă și cu ploi
să ne bucuram și noi.
