Un tânăr cu privirea sclipind, cu pielea brună,
Frumos în goliciunea-i la douăzeci de ani,
Cu fruntea-n cerc de-aramă, slăvită-n clar de lună,
L-ar fi iubit și-un Geniu, pe-ăst tânăr, la persani,
Impetuos, cu sumbră tandrețe de fecioară,
De primele dârzenii și mândru, și-arogant,
Ca tinere mări, lacrimi de nopți adânci de vară
Ce se revarsă, toate, în mătci de diamant;
Un tânăr, înaintea sluțitei lumi, se-afundă,
Iar inima-i tresare, stârnită-acum mai vast,
Și,-atins de-această rană eternă și profundă,
Va să-și dorească sora de caritate, cast.
Femeie, dulce milă, morman de măruntaie,
Nicicând nu ești, ah, sora de caritate tu,
Nici fine mâini, sâni splendizi, ochi sumbri de văpaie,
Nici pântec unde dormea-o roșcată umbră, nu!
Îmbrătișarea noastră atâta poate spune,
Tu, oarbă netrezită, cu ochii mari și-adânci:
Te legănăm, plăcută și gravă Pasiune,
Și-atârni de noi tu care cu țâțele ne-atingi.
Și ură, lâncezeală, și slăbiciuni, osandă,
Și câte, altădată, ai suferit brutal
Ni le redai pe toate, o, Noapte totuși blândă,
Ca pe întreg excesul de sânge mensual.
- O clipă doar purtată, femeia-l înspăimântă,
Amor, chemare-a vieții, al faptei cânt, și-atunci,
Atunci vin Muza verde, Justiția cea sfântă
Să-l sfâsie-n obsesii auguste și adânci.
Ah, chinuit de fasturi și liniște, de cele
Două Surori severe abandonat, gemând
Duios după știința cu brațele fidele,
Naturii-n floarea fruntea și-o poartă sîngerând.
De neagra alchimie și studiile sfinte
Scârbit, rănit, semețul și sumbrul știutor,
Singurătăți cumplite cum vin asupră-i simte,
Și, tot frumos, sicriul nedându-i vreun fior,
Atunci, crezând în țeluri immense, Vise-nalte,
Plimbări nenumărate-n nopți de-Adevăr, el cu
Tot sufletul și trupul bolnav te cheamă, Moarte
Misterioasă, soră de caritate, tu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentează