Fluturii - Petre Ghelmez

 

Vin fluturii, mamă! Coboară

cu aripile lor de ceață ursuză

drept în izvoare, secându-le.

Nu le auzi foșnetul hohotitor

cum năvălește-n văzduh?

Nu le auzi strigătul

cotropit de-ntuneric?

Cad ca topoarele cu muchii grele,

retezând firul de iarbă

sclipitor cum e luna.

Și tu ești singură, mamă!

Și eu sunt singur,

în furtuna aceasta de aripi

prin atâta pustiu neumblat.

Și pasărea aceea galbenă,

pe un pat plutitor este singură

și puiul de cerb e tot singur,

în timp ce aripile fluturilor

prăbușesc peste noi înstelarea.

Vin fluturii, mamă!

S-așază pe case

cu picioarele lor de sârmă

carbonizată. Sug din otrava

florilor mari, de neon. Cântă

prin arbori, bătând din aripile

largi, cum bat cocoșii-n amurg.

Spicele se răstoarnă

pe mal cu găturile spintecate

Vulturii cad înghețați

ca butucii în pădure.

Câinele se zbate în lanț, vinovat,

iar eu număr luceferii de foc

ce se sparg în fereastră.

Vin fluturii, mamă! Nunta

lor se petrece în taină

la izvoarele nopții de ceară.

Prieteni - Ion Crânguleanu

Prieteni, poate m-ați uitat,

Vârsta mea după voi a plecat:  

Ne-am despărțit și râdeam ca nebunii

Prin întunericul sărutului

În urma lunii.

Păduri și baraje am dat la iveală

Și eram ieșiți, ca din ape, subțiri; 

Pieptul ne aburea de oboseală

Și plecam cu ploi roditoare-n priviri, 

Dimineața parcă vă trezeați pe un țărm, lângă mine,

Unde albe corăbii așteaptă plecările; 

Ne-am despărțit pe șantiere și fluvii

Și-aveam sentimentul

Că purtam în suflete mările.

Anii flămânzi și tineri ca zeii

Își cernea jertfa lor împlinită.

Pin focuri suite la tâmplele munților,

Auzeam cum tinerețea noastră se-agită.

Problemele grele ca ancora înfiptă-n liman

Ne continuă unul din altul, arzând; 

Poate de aceea, sub freamătul nostru uman,

E atât de frumos aici pe pământ! 

A șasea elegie - Nichita Stănescu

 

Stau între doi idoli şi nu pot s-aleg 
pe nici unul, stau 
între doi idoli şi plouă mărunt, 
şi nu pot să aleg pe nici unul 
şi-n aşteptare-nlemnesc, 
idolii-n ploaia măruntă, Eu stau 
şi nu pot să aleg între două 
bucăţi de lemn, şi plouă mărunt şi nu pot 
în putreda ploaie s-aleg. Stau, 
şi lemnele, cele două, şi-arată 
coastele albite de ploaia măruntă. 
Stau între două schelete de cal 
şi nu pot să aleg pe nici unul, stau 
şi plouă mărunt, topind pămîntul 
sub oasele albe, şi nu pot să aleg. 
Stau între două gropi şi plouă mărunt 
şi apa roade pămîntul cu dinţi 
de şobolan înfometat. 
Stau cu o lopată în mînă, între două gropi, 
şi nu pot, în ploaia măruntă, 
să aleg prima pe care voi astupa-o 
cu pămîntul muşcat de poaia măruntă.

Pentru Grace, după un party - Frank O'Hara

 

Tu nu știi întotdeauna ce simt.

Azi noapte în aerul de primăvară șuierându-mi

tirada împotriva cuiva de care nu-mi 

pasă

doar iubirea ce ți-o port mă

aprinsese,

nu-i straniu? căci în încăperi pline de 

necunoscuți simțămintele mele cele mai tandre

se zvârcolesc și

rodesc fructele țipătului. Întinde mâna

nu-i acolo

o scrumieră, fără veste

acolo lângă

pat? Și cineva pe care-l iubești intră-n odaie

și spune n-ai vrea

ouăle puțin mai

altfel astăzi?

Și cand sosesc sunt

pur și simplu ouă jumări iar vremea caldă

se menține.

Să ne grăbim - Jan Twardowsky

 

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede,

rămân după ei pantofii şi un telefon surd

doar ce e neînsemnat trece lent ca un melc,

ceea ce contează trece cât ai clipi din ochi,

apoi se lasă o linişte obişnuită, cu totul de neîndurat,

precum candoarea cea mai firească născută din disperare

când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.

Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,

ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire

vine alături de tristeţe şi veselie,

precum două patimi totuşi mai slabe decât una,

atât de repede pleacă oamenii precum amuţeşte sturzul în iulie,

precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;

pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,

deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori

iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu

Nu scrie despre asta prea des, scrie doar o dată pentru totdeauna

şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic

Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede

şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu

şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,

dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima.

Traducere de Emilia Ivancu

Sus inima - George Coșbuc

 

Avem o mândră ţară –

Prin timpi de jale-amară

Strămoşii se luptară

S-o scape de stăpâni.

Azi singur noi, românii

Suntem în ea stăpânii,

Sus inima, români!

O lege-avem străbună –

Prin veacuri de furtună

Ea n-a putut s-apună

Strivită de păgâni.

Ne-a fost Cel-Sfânt tărie

Şi-n veci o să ne fie:

Sus inima, români!

În ţara românească

De-a pururi să trăiască

Credinţa strămoşească

Şi graiul din bătrâni.

Spre Domnul ţării gândul

De-a pururi noi avându-l,

Sus inima, români!

Romanță-n trei extaze - Maria Banuș

 

Ce mai simt și ce mai văd? 

Felinarul mai palpită 

O stradelă ruginită 

Cu nume de logofăt. 

Arcul buzelor l-ating.

La a câta întâlnire? 

Seara serilor, paing, ă

Țese-n jur un fir subțire. 

În genunche s-au lăsat

Magii; case, felinare...

Arcul buzei, luminat,

Arde ca o taină mare.

Și era de marchizet

Bluza mea cu floricele,

Cinci semințe-ntr-un carnet,

Ochii verzi, sprâncene rele.

Ne opream la simigiu. 

Aveam pofte mari și fruste.

Trupul meu pierea de viu

Sub privirile-ți înguste.   

Ne topeam și înviam,

Somnambulic între case,

Și odată, într-un geam, 

Tot amurgul sângerase.

Ce-a fost pondere dispare

Sub un clopot de extaze;

Trupul, lung fuior de raze,

Taie unda sclipitoare.

Vise, vise de Rusalcă,

Mucegai în clare tente, 

Foi de-argint înmoaie, salcă,

În fluide elemente.

Rugăciune matinală - Emil Brumaru

 

Trece-mă, Doamne,-n catastiful Tău!

Măcar să simt că mă mai bagi în seamă.

Și strigă-mă. Să curg ca un pîrău

Trezit. Și noaptea să nu-mi fie teamă,

Căci o să știu c-o să ajung la Tine

Chiar dacă sufletului meu îi e rușine

De cîte rele am făcut aici... și-aici... și-aici...

Pe un pămînt cu rîme moi și pofte mici.

Și dă-mă, Doamne, de mîncare la tulpine

De păpădii, să sufle vîntu-n mine

Și să mă-mprăștii ca un nestatornic puf

De bucurie și de umilință în văzduh.

Ținutul nostru este închis - Giorgos Seferis

 

Ținutul nostru este închis, numai munți 

care au drept acoperiș, cerul apăsător, zi și noapte.

N-avem râuri, n-avem fântâni, n-avem izvoare, 

doar câteva butoaie goale, din care se aude un sunet prelung, câteodată, 

și la care ne închinăm. 

Un sunet gol, la fel ca singurătatea 

și dragostea noastră, 

la fel ca trupurile noastre. 

Ni se pare ciudat că am fost în stare, cândva, să ne construim 

casele, colibele și hambarele. 

Iar nunțile, cununile răcoroase și degetele 

devin enigme inexplicabile pentru sufletul nostru. 

Cum s-au născut și ne-au devenit puternici copiii?

Ținutul nostru este închis. Este închis 

de două negre Simplegade. În porturi, 

duminica, când coborâm să respirăm, 

vedem, luminate de apus, 

lemnele rupte ale unor călătorii neterminate, 

trupuri care nu mai știu cum să iubească.

traducere Adina Velcea

Din colecția "Poezii", ediția a 20-a, Editura Ikaros, Atena 2000.

De unul singur beau sub lună - Li Po

 

Pe strat de flori am pus ulciorul

înmiresmat și plin.

Ci singur în tăcerea nopții

să mă desfăt cu vin?

Drept comesean chemat-am luna

cu nimbu-i de scântei,

ba umbra încă mi-am chemat

și, iată, suntem trei.

Oare, mă-ntreb, să știe bea

în rând cu mine luna

ori umbra, chiar dacă de-un veac

mă însoțește-ntruna?

Umbra și luna sunt oricum

de-a pururi împreună,

așa că, oaspeți dragi, să bem!

Bea, umbră și bea, lună!

Încep să cânt și luna-n tact

se leagănă, cochetă,

să dănțui prind, și umbra mea

zănatic mă repetă.

Și chefuirăm cot la cot

ca-n vremile de glorii

și pe tustrei, pe trei cărări

ne răzlețiră zorii.

Rămas-am iar înstrăinat,

pribeag pe căi sihastre

până la marele popas

de dincolo de astre.

traducerea de Ion Covaci

Mică elegie - Emilia Căldăraru

 

Vin păsările albe... auzi-le, iubite, 

Fâlfâitul continuu, undeva pe sub bolțile cerului.  

Simți cum se scutură jos, de pe aripile lor, 

Neastâmpărul vieții, ca un polen al Prierului? 

Vin păsările albe... auzi-le, iubite,

Țipătul lung, ce ademenește soarele.

A mai trecut o iarnă. Și noi tot împreună,

Împărțindu-ne sufletul, pâinea, ulcioarele.

O cută părelnică-ți joacă în capătul ochiului.

Parcă n-am mai văzut-o. Ehei, anii fug

Și poate, cândva, iezii sprinteni din sângele nostru 

Vor amuți și vor arde pe rug.

Dar vor veni și-atunci, ca și-acum, într-o noapte,

Păsările albe, sfâșiind perdelele ceții.

Și va reîncolți în mâinile noastre uscate

Polenul cel  sfânt al Prierului - neastâmpărul vieții.

Steaua - Edmond Rostand

 

Mi-am pierdut  steaua într-o zi.

Cum să-ți ratezi steaua?

Pentru că m-am uitat prea mult la ea...

Cei doi regi albi, care erau doi experți caldeeni,

Au desenat cercuri mari pe pământ cu bastonul lor.

Au făcut matematică, s-au scărpinat pe bărbie...

Dar steaua dispăruse

cum dispare o idee,

și acei oameni, ale căror suflete

Îi era sete să fie condusă.

Au plâns în timp ce îndreptau draperiile din bumbac.

Dar bietul rege negru, disprețuit de alții,

el și-a spus: „să ne gândim la sete

nu e al nostru.

Trebuie să dai apă și animalelor".

Și în timp ce ține găleata lui,

în fereastra cerului

Unde cămilele au băut apă

a trecut pe lângă steaua de aur dansând în tăcere.

Nu-l face pe bărbat să plângă - Teo Laurean

 

nu-l face pe bărbat să plângă -

s-ar fisura 

catapeteasma lumii,

Dumnezeu s-ar prăbuşi în falie!

atunci îndoliate fecioare

vor purta ceriul

pe irimi îngenunchiate

prin veşnicia unui Întuneric

sticlos ,

să bată sfâşietor

la zidurile de gheaţă ale Luminii !

Reverie - Teo Laurean

 

Ape și pământ în valea lunii,

Prin grădină rugul nesfârșit;

Trec pe drum alături cu nebunii,

Clopotul din turlă a-ncremenit.

Că-n această noapte nemișcată

A trecut o mierlă peste sat;

Ziua mă așteaptă-nlăcrimată,

Corbul mă alungă-nlăcrimat.

Dincolo de râul dimineții

Sfârâie luceafărul de zi -

Lasă-mă, celulă a tristeții,

Din belciuge să mă pot trezi!

Azi voi dărâma morții pereții,

Ca să văd pe unde va veni!

Scena - Miltos Sachtouris

așezaseră pe masă un cap de lut

zidurile le împodobiseră cu flori

în pat tăiaseră din hârtie

două trupuri erotice

pe podea colcăiau șerpi

și fluturi

un câine imens păzea într-un colț

o mulțime de frânghii străbăteau

camera dintr-o parte în cealaltă

nu ar fi fost bine să tragă de ele cineva

una din aceste frânghii ar fi împins trupurile

să facă dragoste

afară nefericirea

zgâria ușile.

traducerea de Adina V.

Nocturnă - Juan Ramon Jimenez

 

Lacrima și steaua

s-au atins odată,

și-au devenit

o singură lacrimă,

și o singură stea.

Și cerul a rămas orb,

orb de dragoste.

Lumea era el,

și nimic altceva -

iar lumina unei lacrimi

a devenit

durerea unei stele.

Declin - Georg Trakl

 

A 5-a versiune

lui Karl Borromaeus Heinrich

Peste iazul cel alb

Păsările sălbatice-au plecat.

Seara, un vânt de gheață bate dinspre stelele noastre.

Peste mormintele noastre

Se-nclină fruntea sfărmată a nopții.

Sub stejari ne legănăm într-o luntre de-argint.

Sună mereu zidurile albe ale orașului.

Sub bolți de spini,

O frate-al meu, ne aburcăm, arătătoare oarbe, către miezul nopții.

Vremuri grele - Adrian Păunescu

 

Vremurile grele care-au fost

Ne-au mai îndoit și ne-au și frânt,

Dar ne-au pregătit să suportăm

Vremurile grele care sunt.

Stânga are dreapta ei mereu,

Dreapta are stânga ei - firesc,

Liberi sunt, dar se descurcă greu

Oamenii cinstiți care muncesc.

Unde-a fost prăpăd e tot prăpăd,

Însă e prăpăd de sens contrar,

Nu se-ntoarce vremea îndărăt

Nici la cel mai bun ceasornicar.

La grădină nu avem zăvor

Să-i oprim pe hoții care vin,

Îi va pedepsi hotărâtor

Logica miresmelor de crin.

Nu-i dreptate, nu e cinste, nu-i,

Ci e răzbunare și păcat,

Când, cu însăși arma crimei lui,

Astăzi, vânătorul e-mpușcat.

După tur urmează și retur,

Fiecare cu opusul său,

Nimeni și nimic nu este pur,

Nu există bine fără rău.

Nu există faptă de curaj,

Dacă nu există răi și hoți,

N-are nimeni nici un avantaj,

Dacă-i libertate pentru toți.

Prorocul - Alexandr Puşkin

Ardeam de sete sufletească
Într-o sălbatică pustie
Şi o fiinţă îngerească
Mi s-a ivit în cale mie.

Cu şase aripi, luminoasă, 
Uşor de ochi mi s-a atins, 
Ca la o pajură sperioasă
Vederea mea mi s-a deschis;

Urechea mea mi-a pipăit
Şi vuiet mare-am auzit:
A cerului cutremurare
Şi zborul îngerilor sus
Şi a juvinelor de mare
Mişcări: întors, rămas şi dus.

Şi serafimul luminat
Deasupra gurii s-a plecat, 
Mi-a scos răutăcioasa limbă, 
Deşartă, -n veci nedreaptă, strâmbă, 
Şi limba şarpelui-nţeleaptă
Mi-a pus cu mâna sa cea dreaptă.

Apoi cu suliţa de foc
El pieptul mi-a deschis pe loc
Şi inima tremurătoare
Mi-a scos cu mâna grăbitoare, 
În locul ei cu repejune
Mi-a pus un arzător cărbune.

Ca mort eram eu în pustie
Şi-un glas de sus strigat-a mie:
"Proroace, scoală, vezi ş-auzi, 
Cunoaşte voia mea cea sfântă
Şi-n mintea celor orbi şi muţi
Cuvântul tău de foc împlântă!"

Traducere de Alexei Mateevici