Pare că momentul cel tragic trecu
şi totul trăieşte în împăcare.
Criza înmugureşte, revoluția digitală plesnește,
puful de păpădie se opune-aspiraţiei.
Straturile de zarzavat sunt făcute varză.
Seminţele îşi mai ies (către seară) din pepeni.
Generația Z, imigrația ilegală,
celulele stem, toate năpădesc dintr-o dată.
Din Gura Leului viaţa iese Muşcată.
Şi tu râzi, te aud cum râzi… Ca în vara
când spuneai că mărul arde-n iubire ca para.
Tunet, primăvara, ploi cu acid -
în oul lumii se mişcă un spirit lucid.
Legată la detectorul de minciuni am uitat:
Embrionul de diamant necopt l-am purtat?
Am minţit crezând că-n noapte e miez,
că osul contine migdală, diez.
Că pasărea galben-roşie, fără liră,
dansează şi cântă, dar nu respiră.
Că am fost jumătate om, jumătate opt, un optaur.
Dar nu am minţit îmbrăcând Lâna de Aur.
Cui îi pasă de toate astea, îmi ceri:
Lasă-l pe ieri, pune mâna pe Voltaire.
Tunet, primăvara, Volt ieri, Volt azi, Volt iezi...
Uite cum din nou te electrizezi.
Grete Tartler este o scriitoare contemporană născută în 23 noiembrie 1948 la București. Absolventă a Universității din București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția arabă-engleză, și a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Este doctor în filosofie al Universității București, 1995, cu lucrarea "Utopia însingurării în Evul Mediu islamic" (publ. "Înțeleptul singuratic", Humanitas 2006)
Din 1976 și până în 1991 a fost profesoară, ulterior redactor la revista Neue Literatur.
Din 1978 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.
Din 1992 până în 2008 a lucrat în diplomație, ca atașat cultural și secretar I la Viena (1992-1995), la Direcția Cultură din Ministerul Afacerilor Externe în 1996, ca ambasador la Copenhaga și Reykjavík (1997-2001), ca ministru plenipotențiar la Atena (2002-2006).
Din anul 2003 a fost profesor asociat la Școala Națională de Studii Politice și Administrative SNSPA din București, \cercetătoare/colaboratoare la Centrul de Excelență „Paul Celan” al Universității din București. Din 2011 este profesor asociat la masteratul "Spațiul islamic: societăți, culturi, mentalități" al Universității din București [1] și la masteratul de studii culturale CPCEI al Universității București.
Grete Tartler a fost căsătorită cu scriitorul Stelian Tăbăraș, cu care are o fiică, Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann
Susține din 1982 până în prezent rubrica de comentare a traducerilor în România Literară.[2] A avut o rubrică săptămânală în revista Luceafărul.
A publicat 10 volume de poezie în limba română, printre care:
Apa vie, Eminescu, București 1970
Chorale, București, Cartea Românească, 1974
Hore, București, Cartea Românească, 1977
Astronomia ierbii, București, Cartea Românească, 1981
Achene zburătoare, Cartea Românească 1992. Premiul Academiei Române.
Materia signata,București, Cartea Românească, 1992, 2004.
Cuneiforme (95 de poeme scrise între 1970–1995), Timișoara, Ed. Helicon, 1997
Roșiile portocalii când sunt verzi sunt galbene, Ed. Albatros, 1997
Cuvinte salvate, ed. Omonia 2018.
Versuri si uscate, ed. Junimea, 2019
De asemenea, publică și poezie în limba germană.[3]
9 volume eseuri și studii Melopoetica”, Eminescu, 1984
“Proba Orientului”, Eminescu, 1991
“Europa națiunilor, Europa rațiunilor”, Cartea Românească, 2001
“Înțelepciunea arabă (Secolele V-XIV)”, ediția I, Univers 1985; ediția II, Polirom, 2002; reeditare revăzută și adăugită, ediția III, Polirom 2014.
“Identitate europeană”, Cartea Românească, 2006
“Înțeleptul singuratec”, Humanitas, 2006
“Islam, repere culturale. Proba Orientului”, Paralela 45, 2012.
“Umor și satiră în literatura arabă clasică: al-Gahiz, al-Hamadani, al-Hariri, Polirom 2017[4]
“7 volume de literatura pentru copii, dintre care cele mai recente:
“Râsul ocrotit de lege”, Cartea Românească, București, 2000.
“Gulii verzi în Țara Pisicilor”", Editura Paralela 45, București, 2009.
“Lucruri de ținut minte și alte poezii/ Things to remember and other poems, ed. și trad./ Cartea Românească, București, 2018
“Antologie din Târgul de animale mici, 1985, Școala de Muzică, 1986, Zebra și algebra, 1988, Intîmplări în dicționar, 1991, toate apărute la editura Creangă, București, cuprinsă în antologia de autor Versuri și uscate, ed. Junimea, Iași, 2019.
Întoarce lin perechea ta de cai,
cu sceptru verde luna mai
plin de polen si dulce ca un nai
cu grâu alunecând înalt în pai.
Sub înlemnnitul ramurilor strai
iluzia că poți un timp să stai
ca-n poarta unui nestatornic rai
primit în dar, la rândul tău îl dai.
Strălucitori și negri, și bălai
cresc trandafiri alăturea de scai
cu gemeni ghimpi urmându-de-n alai.
Îi cruți, îi lași să-și semene în grai
măcelul lor, de mult gânditu-l-ai
venind încet să-i seceri și să-i tai.
Cincizeci de ani, de când încerci, mereu,
condeiul, gândurile şi cerneala,
n-au mai ajuns să-ţi curme, fătul meu,
frica de tine şi-ndoiala.
Te temi şi-acum de ce te-ai mai temut.
De pagina curată şi de rândul,
și de cuvântul de la început,
te sperie şi litera şi gândul.
Foile tale scrise, de hârtie,
se rup şi zboară, ca dintr-o livadă
frunzele smulse-n vijelie,
fără ca piersicul să şi le vadă.
La fiece cuvânt, o şovăire
te face să tresari şi-ai aştepta.
Parcă trăieşti în somn şi-n amintire
și nu ştii cine-a scris cu mâna ta.
Cât e de drag cuvântul sacru mamă!
Un gângurit când pruncul vrea s-o cheme,
e lânga noi, in clipele supreme,
din leagăn pân' la cea din urmă vamă.
Din veșnicii, ca focul unei steme,
își flutură a dragostei maramă
păstrează-i chipu-n aurita ramă
și de nimic, nicicând nu te mai teme!
Ocrotitoare-n oarba vijelie
chiar umbra ei se schimbă în făclie,
pe drumul drept menită să te poarte.
În fața ei de-a pururi te prosternă!
Simbol duios al patriei, eternă,
te leagăna de dincolo de moarte.
Vino-nsetaţi de curgerea eternă,
să ne-adăpăm din jgheab de stalagmită
și peştera, sorbind, să ne înghită
pecetluind intrarea în cavernă.
Un rege-ndrăgostit de-o Sulamită,
din muntele de marmură, o pernă
cioplind, pentru o dragoste eternă,
când lumea toata-i numai dinamită.
Afară este viscol şi e ură -
îmbrățișați cresc ţurţurii în plete
timpul s-a-ntors cu faţa la perete
și pân' la viitoarea picătură -
un secol e şi tu îmi dai o gură
ce ţine şi de moarte şi de sete.
Apune tinereţea, începe iarna-n păr,
tot mai departe-i cerul făgăduit de viaţă,
trec zile de cenuşă, trec ore reci de ceaţă
și gândul bea otravă crezând că-i adevăr.
Ca un linţoliu vine o nouă dimineață,
nu pune visul îngeri în florile de măr,
râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe faţă…
Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
curând eu mă voi duce spre schitul de ţărână,
dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem…
Ştiind că trist şi singur şi dincolo tot suferi
în loc să lunec paşnic în buruieni sau nuferi,
de grija ta în groapă va trebui să gem.
Spre gol alpin îşi duc domol
turme de oi străvechiul port.
Sunt scorobeţi pe Sohodol,
sunt scorobeţi şi pe Gilort.
În soare, râul muscăreşte,
sclipind pe pietre solzii reci;
moșdreanu-ar prinde şi el peşte,
iar tisa magică-n poteci.
Te înfăşoară cu-o hlamidă
pe murmur vânăt, de Parâng;
ca faraonu-n piramidă,
întâi se zbate ochiul stâng.
Şi hieroglifele-ţi din sânge
deodată le pricepi, mirat
și, fericită, bolta plânge
ca o gravidă: „A mişcat!”
Cerul acela fără de grabă căzu
și mirosi albastru lângă mine,
la ceasul trist când stelele luceau
cum cupele pe jumătate pline.
Ca ochii obosiți de vis, așa
se desfăceau astralele pleoape,
și tulbure, ca-n fundul unei ape,
cocorii nopții, ultimii, treceau.
Era hotar și liniște-n hotare
de s-auzea cum florile trosnesc,
ca niște-aripi de înger care cresc
departe,-n mari grădini neștiutoare.
Cum te-așteptam odată Duminică Prea-Sfântă
și cât îmi pari acuma de tristă și pustie...
salonu-i gol, și-n umbră doar samovarul cântă
asemeni unui popă ce-ngân-o leturghie.
Era cu toate-aceste așa de multă lume,
veneau tenori celebri, și doamne diletante,
poeți sermani, și fete ce între două glume
s-extaziau mirate: "Ah! Ce frumos andante!"
Tindea amoru-n umbră șiretele lui curse,
și când vorbeau de stele, de sori, de tot înaltul,
eu mă plimbam cu gândul în carul Marei Urse,
doar voi găsi un astru nespeculat de-un altul.
Cuvinte fără noimă urcau, dar, orice vorbe
din gura ta căzute, mi se păreau divine,
puteau să cânte-n pace și harpe și teorbe,
căci n-auzeam nimica, de te-ascultam pe tine.
Și-acum e gol salonul, e gol, și-n umbra casei
stau vastele fotolii și lung prind să se mire:
pe unde-o fi azi pasul micuț al prea frumoasei,
ce tot venea statornic ca să-și găsească-un mire?
Oglinzile-și arată cu jale infinitul
și nu mai vine nimeni... zadarnic stai la geamuri,
- “Ce-ai căutat în lume, o, tu! Mult liniștitul
poet, credeai că-i lesne să scrii epitalamuri?"
Ce-am căutat, v-aș spune, ce-am căutat eu - dară
mi-e frică, căci în umbră, supremă ironie,
în neagra umbră, pianul cu dinții scoși afară
rânjește ca un monstru ce-ar vrea să mă sfâșie.
Orice lucru se poate transforma în contrariul său, așa încât dăm din râs în plâns și invers, din iubire în ură, din putere în slăbiciune, din puritate în păcat. Sentimentele opuse (ne spun fizicienii) generează această undă. Depășind un anumit prag al trăirii, ceea ce noi credem a fi bine sau rău se confundă până la asemănare. Ne putem mișca creativ numai între extreme, nu și dincolo de ele. Marile fericiri se strivesc sub pașii unor întâmplări care ne transportă uneori într-un mare Iad.
Nu pot s-ajung la tine, Doamne!
Dar știu c-auzi cum gem, cum plâng,
cum fură primăveri si toamne,
eu sub lumina ta mă stâng.
Zadarnic mă străpunge fierul,
zadarnic prind a mă certa,
că nu mi-i dat ca să văd cerul
prin gaura din palma ta.
Stând lângă viforul răscrucii,
nu știu cu sufletul meu ce-i:
sunt hoțul cel din dreapta crucii
sau hoțul cel din stânga ei...
Amurguri, toamne, patimi îngropate
pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
și-n haine lungi năluci întraripate
trec prin oglinzi şi-n geamuri parcă bat.
Una ieşind din colţu-i de-ntuneric
cu glasul ei de umbră cuvântată:
"Nu mă cunoşti, sunt visul tău himeric
Ce, m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!"
O alta blând se-apropie de mine
pe când coboară-n sufletu-mi căinţa.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
"Te recunosc, nălucă, eşti credinţa!"
Şi cea din urmă, albă ca o moară,
plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vântul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost şi tu, iubirea mea!
În miere nu te scalzi întreaga viaţă...
și vor cădea din cer, cât de curând,
necruțătoare caiere de ceaţă,
să ţi se toarcă, singure, în gând.
Şi vei afla ce-anevoios se-ndură
îmbrățișarea nopţii-n plină zi,
cu gustul mierii persistând în gură,
fără să ai ce face sau păzi.
Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.
Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.
Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…
privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd…
orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! Mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut -
dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.
Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată
s-aplec la sărutare o frunte vinovată
să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
și să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.
Şi cum scoboară noaptea, al’dată aşteptată,
îmi pare veche luna - şi steaua ce se-arată,
ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.
Și iată, strugurii în cer sunt copți
și veste de recoltă mare vine
și mie mi-este dor să fiu cu tine,
măcar, într-una din aceste nopți.
Și chiar de-ar fi să nu ne mai revedem
decât pentr-un final ce se cuvine,
te-aștept, de dincolo de rău și bine,
să ne eliberăm de-acest blestem.
Iar dacă tu vrei, astăzi, altceva
și dragostea, într-adevăr, ți-e moartă,
de insistența mea, te rog, mă iartă,
soluția, oricum, va fi a ta,
Că-ntreaga noastră viață se arată
în chip de operă neterminată.
Poporul meu, te-am idealizat
și te-am privit printr-o lentilă roză
dar ce văd astăzi nu-i adevărat:
psihologia s-a făcut… psihoză!
Ce Cantemir, Enescu sau Brâncuşi?
Ce Eminescu? Care Brâncoveanu?
Mai bine rămîneam captivi la ruşi
decât să ni se urce-n cap ţiganu’.
Acum, cei trei ciobani din „Mioriţa”
au pus sărmana oaie la proţap
beau bere Tuborg şi mănîncă pizza.
Românii slugăresc cîte-un harap
ori spală morţi, la Roma sau Ibizza -
Vai de picioare unde nu e cap!
Sâmbătă, 19 iulie 2014
Sunt acum struguri și mere
dar nu mai sunt rândunele
multe flori sunt veștejite
frunzele-s îngălbenite
Iară pomii rămân goi
s-a dus vara de la noi
păsârelele-au plecat
frunzele s-au scuturat
Vântul sufla și ne zice:
- Uite vine iarna rece
cu zăpadă și cu ploi
să ne bucuram și noi.
