„Nu te îndepărta de carte! Citește și cărti bune și cărți rele, așa poți vedea și compara binele cu răul.” (George Bacovia)
15 iun. 2020
Povestea teiului - Mihai Eminescu
- Blanca, știi că din iubire
făr’ de lege te-ai născut;
am jurat de la-nceput
pe Hristos să-l iei de mire!
Îmbrăcîndu-te-n veșmântu-i,
lepădând viața lumii,
vei spăși greșala mumii
și de-o crimă tu mă mântui.
- Traiul lumii, dragă tată,
cine vor, aceia lese-l,
dară sufletul mi-e vesel,
tinerețea luminată;
Danțul, muzica, pădurea,
pe acestea le-ndrăgii,
nu chiliile pustii
unde plângi, gândind aiurea!
- Știu mai bine ce-ți priește,
cum am spus, așa rămâne;
pentru drumul cel de mâne
de cu azi te pregătește!
Mâna Ea la ochi și-o ține,
toate mințile-și adună,
să ia lumea-n cap, nebună,
parc-atâta-i mai rămâne.
Calu-i alb, un bun tovarăș,
înșeuat așteapt-afară,
ea picioru-l pune-n scară
și la codru pleacă iarăși.
Sara vine din ariniști,
cu miroase o îmbată,
cerul stelele-și arată,
solii dulci ai lungii liniști.
Dar prin codri ea pătrunde
lângă teiul vechi și sfânt,
ce cu flori pân-în pământ
un izvor vrăjit ascunde.
Îngânat de glas de ape
cânt-un corn cu-nduioșare
tot mai tare și mai tare,
mai aproape, mai aproape;
Iar izvorul, prins de vrajă,
răsărea, sunând din valuri -
sus în codri de pe dealuri
luna blândă ține strajă. -
Ca din farmec Ea tresare,
și privind uimită-n lături,
vede-un tânăr chiar alături,
pe-un cal negru e călare...
Oare ochii ei o mint,
sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
și la șold un corn de-argint.
Ea privi atunci în jos,
trece mâna pe la tâmple,
iară inima-i se împle
de un farmec dureros.
El se da tot mai aproape
și cerșea copilărește;
al ei suflet se răpește
de închide-a ei pleoape.
Cu o mână îl respinge,
dar se simte prinsă-n brațe,
de-o durere, de-o dulceață
pieptul, inima-i se strânge.
Ar striga... și nu se-ndură,
capu-i cade pe-a lui umăr,
sărutări fără de număr
el îi soarbe de pe gură;
O desmiardă ș-o întreabă,
iar ea fața și-o ascunde,
și așa de-ncet răspunde
cu o voce dulce, slabă.
Tot alături călăresc,
nu au grija nimănuia,
și de dragi unul altuia
ei din ochi se prăpădesc;
Se tot duc, se duc mereu,
trec în umbră, pier în vale,
iară cornul plin de jale
sună dulce, sună greu.
Blându-i sunet se împarte
peste văi împrăștiet,
mai încet, tot mai încet,
mai departe... mai departe...
Sus în brazii de pe dealuri
luna-n urmă ține strajă,
iar izvorul, prins de vrajă,
răsărea sunând din valuri.
14 iun. 2020
Magazinul de Timp - Ion Stratan
1
Cu mare sfială bat la ușa fragilă
facută de vânturi, făcută de milă
preamagazinului care încape
în lingurița unei hârtoape
bat fără zgomot la ușa din sticlă
din apă din aer din sunet de-aripă
să-ntreb pe la unu dac-au adus
dacă țin, dacă e, dacă îs
despre Muntele-munte-al munților munte
imagine unică a sute mărunte
înmulțitoare, munțișori, de-nmunțit
imagine unică fără sfârșit
să-ntreb despre Munte-imago, mandală
de care îmi spuse-o Marie Magdală
desprăfuind neatent o sandală.
- Devreme.
E mult prea devreme. Imaginea unicului
nu e în schemă
și nici nu ține de Magazinul de Timp
încercați la apus într-un alt anotimp
vi se revelă, desigur, un soare
înconjurat de atâta candoare
încât răzulițele care-l străbat
vi-l vor da negreșit pe-acel unu-ntrupat.
Avem timpul cărării, umblării, vederii
chiar și-al greutății(cereți-l pe-al mării)
avem timpul florii și timpul desfacerii
dar nu timpul unic, suprem, zis al coacerii
avem timpul calului înainte de naștere
sau timp suspendat într-o minus cunoaștere
avem de-ajuns timp pierdut, timp găsit
și chiar pentru unii timp fără sfârșit
(defel se livrează sub forma istoriei
naștere-moarte, en gros, și memoriei
îi rămâne foarte puțin. Puțin țintirim).
2
La orele două sfios întrebai
dar dublul, sosia ori cuplul, îl ai?
de Doi întrebați mi se pare un risc
în brațele noastre veniți prea la fix
niciodată doiul nu se lasă-ntâmplat
eu nu auzit-am, poate bărbat cu
ființa iubită să fie în lume.
Dar dublul, sosia ori cuplul sunt glume
verdele nu se potrivește cu frunza
barem unu cu unu, copil cu lehuza
nici vântul cu aer, lumina cu steaua
ușurința cu zborul, greu cu ocaua
nimic nu se potrivește cu doi.
Doiul e fix. Nu putem înapoi
și nici înainte prin timp judeca
dacă mâna e-a cincea, dacă apa e grea
pentru doi timpul este mult prea precis
încercati magazinele pentru dor, pentru vis
acolo se-ntâmplă ca inima, una
să fie alături de alta într-una
afară de asta se poate cuvântul
să cadă odată (perdelele, vântul)
odată cu ce denumea și atunci
e-un doi întâmplat. Dar cuvintele-s spelunci
unde-ntâlnirea cu lucrul e-ntâmplătoare
ascultați-mă bine. Lăsați loc de mirare.
3
La ora trei hotărât am sunat
să-ntreb de treime - sfios
copil și bărbat, Trup, Spirit, Suflet
să pun în rastelele pentru secundele
cinelor mele.
- Prea târziu!
prea târziu ați venit
treimea aceasta nu are sfârșit
Tată, Duh și un Fiu
Trecut, Prezent, Viitor
Naștere, Nuntă, Omor
nu le avem.
Noi, prieteni, venim prea târziu
nu știu dacă cerul este pustiu
nu știu dacă marea s-a săturat
de Cuvânt și-l aruncă în pești, grețoșat
nu știu de-Nceput, Cuprins și-Ncheiere
dar Treiul e poate al altelor ere
dar totul e Trei, noi toți suntem Trei
încearcă alături te rog dacă vrei
la drumuri, la gesturi și lacrimi
dragi de-mi sunteți nu puteți să fiți sacri-mi
și Treiul e-o umbră de aur mai scumpă
decât însăși Ideea de trei - e o nuntă
ce mult prea târziu o mai cauți prin lucruri
avem lăzi, avem plante și sucuri
dar Unu în Trei nu avem, nu se poate
de mult mi s-au pus la acestea lăcate
știu că e pentru cei ce le-au fost refuzate
și unul și doiul și toate
dar veniți prea târziu, de altfel, magazinul
își simte demult decăderea, declinul
tot mai greu pe aceste prelungi coridoare
întâlnești câte-un sine, întâlnești o mirare
încearcă să uiți, este unicul sfat
dar să nu spui cumva care cum ți l-a dat
nu știu ce să-ți spun, să te bucuri, ești viu
dar, voi, dragi prieteni, veniți prea târziu.
Gauguin la Ermitaj - Margareta Sterian
Sunt în nord acum. Ermitajul
e un tezaur închistat în silențiosul,
sfânt Petersburg cu zări
calme și nepătruns mister.
L-am regăsit pe Gauguin în
grupajul de gală dintr-o sală
nu mare, dar foarte luminoasă,
în felul muzeelor de navigație
din nord, pardosită cu scânduri
albe, înguste, al căror paralelism
evocă dâre ușoare pe ape calme
dar destinul operelor din muzee,
unde ele hibernează ca idolii în catacombe,
este prea sever.
În grădinile lui Gauguin
ar trebui să se audă triluri de
păsări cântătoare, papagali
iuți la mânie să se sfădească,
șerpi curioși să se
înalțe să vadă...
Cireşar - Nichita Stănescu
Nimeni nu ne crede dacă sărutăm
pasărea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescenţei ruginind.
Nimeni nu ne spune: bea, flămândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primăvara pe sub fluturi,
visător podeaua curge pe sub tine, patule!
Lasă-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscată
roşie cireaşă dintr-un chiparos,
zână inventată!
Acoperişul de ciocolată - Ion Stratan
O să urcăm într-o seară pe acoperişul
de ciocolată
să vedem dacă lumea e lungă sau
lumea e lată.
Şi vom vedea cum lumea există
pentru ciocolata cea neagră
pentru copii şi pentru vecie
(cum a rămas ea întreagă).
Cum s-a sfârşit sclavagismul
pentru ciocolata cu lapte
și cum a-nceput Evul Mediu
împărțind după fapte.
Ciocolata-amăruie ereticilor
şi ciocolata cu alune
pentru cel ce-nţelegea noroadele
și făcea fapte bune.
Cum a-nceput lupta de clasă
pentru ciocolata cu cremă
și cum erau plătiţi în tablete
cei ce-aveau loc în schemă.
Cum s-a făcut zidul cel mare
din ciocolată chineză
și cum gustul de stat al istoriei
a pus-o în paranteză.
Cum s-au dat edicte şi bule
cu notaţii în spre
pentru iubitorii de marţipanuri
și de genul Nestle.
Cum s-a pornit lupta cu sabia
pentru Kohler şi Kandia
cum au tras tunuri al Navarrone
pentru un tub Toblerone.
Şi cum am ajuns ciocolatii
în miezul de noapte
povestind istorii atemporale
sub stelele coapte.
Mircea Eliade despre femeia ideală
12 iun. 2020
Vis alb - Otilia Cazimir
Aș vrea cu tine să mă duc departe,
la Polul Nord, sub cerul de opal,
când gheața mării clare se desparte
în blocuri plutitoare de cristal.
Desfășurând culorile-i spectrale,
s-ar înălța deasupra noastră ca un fald
dantela aurorii boreale,
de purpură, de aur și smarald.
Banchiza albă ne-ar așterne-n față
covoare de omăt imaculat.
Și-n adăpostul mic, scobit în gheață,
am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mpărăție de zăpadă,
s-ar aduna fantasticul norod
al nopților polare, să ne vadă:
urși albi, de vată - foce mari, de glod...
Iar când natura-n soare nou învie
și când văzduhul nu mai e opac,
într-un bazin de sticlă argintie
ar licări oglinda unui lac.
Acolo-n apa-i calmă și albastră
m-aș duce-n zori de ziuă să mă scald
și cât ar fi de frig, iubirea noastră
m-ar face să-mi închipui că mi-i cald!
11 iun. 2020
Mistrețul cu colți de argint - Ștefan A. Doinaș
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
Scirocco - Octavian Goga
S-alungă clocotul de ape,
și-n goană braţul unui val,
ca un stăpân fără de milă,
azvârle-o scândură la mal.
Biruitoare urlă marea
și mi te lasă pe pământ,
solie jalnică şi mută
a aşteptării ce s-a frânt.
Ce tainică apropiere
și ce îndemn ascuns din cer
mi te-a trimis să-mi spui povestea
pierdutului corăbier?
Ori poate ştie uraganul...
și vrea să-i vadă la un loc
pe bieţii călători pe valuri
bătuți de-acelaşi nenoroc?...
Chiar pasărea - Dumitru Matcovschi
Obida vine ca sâ treacă.
De ce fugi, omule, de tine?
Au nimeni nu-i să te-nțeleagă,
să te asculte, să te-aline?
Sărată-i lacrima, ca marea,
și mult amară, ca pelinul;
de ce o-mpaci cu răzbunarea?
De ce o tulburi greu cu vinul?
De lumea mare fie-ți dorul,
de frate și de codrul verde;
chiar pasărea ce știe zborul
de una singură se pierde!
Dor - Dumitru Matcovschi
Apă mare ne desparte.
Nu știu pasăre să fiu.
Știu că-n mine crește lutul.
Și că lutul doare știu.
Apă mare și adâncă
izvorând din stânci adânci.
Eu deoparte plâng cu jele,
tu de altă parte plângi.
Cine-aude, cine vede?
Ne topim nădăjduind.
Întinzi mâna către mine,
către tine mâna-ntind...
Și pe maluri depărtate
ne prefacem deodat’
într-o salcie uscată
și-ntr-un pui de plop uitat.
Cântec bătrânesc - Dumitru Matcovschi
Și-am crescut un biet stejar
lângă-o apă de hotar,
și-am trecut din mâini în mâini
de-am slujit pe mulți stăpâni.
Am slușit stăpân bogat -
mi-a fost slujba chin curat.
Am slujit stăpân străin -
și slujba mi-a fost pelin.
Cel bogat că e bogat
ramurile mi-a tăiat,
mi le-a rupt, mi le-a ciuntit,
vergi din ele-a pregătit.
Cel străin, că e străin,
m-a săpat la rădăcini...
și cum m-a săpat, mi-a spus
că n-o să mai cresc în sus.
Noroc că mă știu stejar
și-am crescut din mine iar:
alte rădăcini am prins,
ramuri dese am întins...
Câinele soldatului - Grigore Alexandrescu
După poetul francez Casimir Delavigne (1793 1843)
Rănit la războaie, soldatul căzuse,
Și-n puține zile chinuit muri,
Departe de-o mumă care îl crescuse,
Și care-l iubi!
Sărman, fără rude, pe țărmuri străine,
N-avea nici prieteni, nici un ajutor;
Nu era ființă care să suspine
Pentr-un trecător!
Singurul tovarăș de nenorocire,
Singura-i avere, un câine iubit,
Ședea lângă dânsul și-n mare mâhnire
Părea adâncit.
Acum tot e gata pentru îngropare,
Acum ridic trupul pe mâini de soldați,
Cinste hotărâtă acelora care
Mor pentru-mpărați.
În fruntea paradei câinele pornește,
Din ochii lui pică lacrimi pe pământ,
Ca un iubit frate el îl însoțește
Până la mormânt.
Aci se oprește, aci se așează,
Nimic nu îl face a se depărta:
Așteaptă să-l strige, crede c-o să-l vază
Când s-o deștepta!
Câteodată cearcă piatra s-o ridice,
Câteodată latră după-un călător,
Cuprins de durere: Vino, parc-ar zice,
Să-mi dai ajutor.
Apoi când străinul de milă voiește
A-l trage deoparte și hrană a-i da,
El își pleacă capul, în pământ privește,
Și nimic nu vrea!
De două ori noaptea cu umbrele sale
Emisferul nostru l-a învăluit,
Și sărmanul câine din locul de jale
A fost nelipsit!
Dar în dimineața acea viitoare,
Pe când se deșteaptă omul muncitor,
Zăcea lângă groapă, mort de întristare,
Câinele Azor!
Eu nu sunt pasăre - Dumitru Matcovschi
peste pământ și peste casă
brumele toamnei, argintii.
Aici mi-e casa. Și-i aleasă.
Și dragă mi-i. Și scumpă mi-i.
Nu că-i bogatâ și frumoasă,
dar că-i aproape inimii.
Fie îngheț, fie furtună,
nu mi-e nici frig, nu mi-e nici teamă
cu frate, soră împreună,
alăture de tată, mamă:
suntem un crez, suntem o soartă!
Și crește nuc bătrân în poartă...
10 iun. 2020
Spuneai ceva? - Tudor Arghezi
Spuneai ceva? Spuneam ceva? Se pare.
Şoptisei, poate, o-ntrebare,
sau, poate, un răspuns.
Dar glasul nostru nu era ascuns?
Poate zăream o şoaptă în pleoapa tremurată.
A fost atunci? Acum e altădată?
Şi tu şi eu tăcusem parcă de ani întregi
știind că nu-nţelegem ce-ncepi să înţelegi.
Zadarnica paradă a tâlcurilor scrise,
în jocul de-a sfiala, amuţise.
Nu vream să ştim ce suntem, ce am fi fost sau cine.
Tu mă numiseşi "Ţie", eu te numisem "Tine".
Să te cunosc? Să mă cunoşti?
Stăm unul lângă altul ca plopii mari - şi proşti.
9 iun. 2020
Noapte - Ecaterina Săndulescu
Un licurici a prins o stea căzută’n strop de rouă...
și luminița asta grea o duc cu mâinile-amândouă,
departe, în visul meu orfan, cu scăpărări de stele mici,
în fermecate nopți de-august, cu candele de licurici...
În noaptea grea de stele a sufletului tău,
ne-am prăbușit, iubirea mea și eu...
ce mâini, ce gând înfiorat din hăurile reci, -
vor prinde’n zbor de licurici lumina lor pe veci?...
Copilărie cu cărămizi - Elisabeta Isanos
Se dizolvă în zare geografia,
orice, credeam că se adevereşte;
mieos de gaz şi de ulei de peşte,
colega mea, de la Maria - Mia.
Orfanele, în băncile din fund,
deși nici una nu era înaltă;
de ce-o chema Venera pe cealaltă?
Materii reci, la care nu răspund,
Ori nici măcar nu este vreun răspuns.
Nimic în urmă şi în faţă totul,
o şoaptă-n oră sau un semn cu cotul,
și roşcove sălbatice-n ascuns.
Pereții gri cu dâre de oxizi,
în curte, un morman de cărămizi;
nu se născuse încă amintirea.
Eram doar ce vedeam că e-mprejur:
cearșaf, sticluţă, câine, abajur...
schimbam la trupuri doar rotind privirea.
Urgia plăpânzilor - Elisabeta Isanos
Vorbesc şi ei ca luna, pedepsesc
murind cât încă timpul nu-i venit,
cu gloanţe moi de lacrimi ciuruiesc,
pe-obraji, cu moartea lor ne-au pălmuit,
nici nu le trebuie vreo armă-n plus,
străpung cu geana şi prin plâns rănesc,
sunt palizi ca oţelul pus în săbii
ce stau să cadă peste noi de sus.
Demultul munţilor îi ţine tineri,
în Nordul cel mai nordic, fără flori,
unde nu poţi sui fără să zbori,
ci trebuie să birui în zadar
un aer dur, din ce în ce mai clar...
Lovindu-te cu pieptu-n bariere,
sătul de-opriri forţate tot mai lungi,
pricepi că n-ai putere să-i ajungi:
dacă le spui ceva, ei ştiu ce vine,
oricât alergi, tot ei sunt înainte,
tu plângi, ei plâng ninsoare peste tine,
şi nici povestea nu-i mai poate ţine,
spre cerul greu de-amiezile de stele,
îi vezi cum sar afară din cuvinte.
Vântul din grădina Ghetsimani - Elisabeta Isanos
Eu sunt vântul din grădina Ghetsimani,
am fost cu el de la-nceput la sfârşit,
i-am ascultat rugăciunea,
i-am îngânat, nerostită, jelania,
când aştepta în zadar armate de îngeri,
i-am mângâiat părul plin încă
de mirul femeii din Betania.
Am fost cu el când a spus:
„Sunt Fiul lui Dumnezeu”,
când gloata striga: „Baraba”,
cel care a vuit: „Iisus” am fost eu,
i-au pus hlamidă, cunună de spini,
l-au biciuit cu râsete rele,
eu am întins peste ele
murmur de mări.
Am fost cu el
când urca dealul Golgotei,
l-au dezbrăcat şi l-au răstignit,
soldaţii i-au tras cămaşa la sorţi,
suflul meu l-a învelit înainte
de giulgiul trecătoarelor morţi.
Am fost cu el în amiaza durerii,
striga: „Doamne, de ce m-ai părăsit?”
În ferestrele cerului, nici soare, nici lună,
eu n-am trădat, nu m-am ascuns, n-am jelit,
i-am auzit ţipătul
şi m-am făcut furtună.
La iarbă verde - Elisabeta Isanos
Parcă se cerne cerul pe pământ:
minunea asta îmi răpeşte timpul,
e ca o muncă până peste cap,
la care nici măcar nu-mi vine schimbul,
aproape că n-am vreme să respir,
n-am când să-mi trag o clipă răsuflarea,
nici nu mai am putere să mă mir,
în plus, aud că se va-ntoarce marea!
Aceste clipe sigur nu-s reale,
fiindcă nu poate fi adevărat
cum şedem noi pe iarba înflorită,
în mijlocul pământului spălat,
reale sunt doar celelalte zile,
teribil de reale şi de lungi,
şi serile acelea nesfârşite,
când vii mereu spre casă şi n-ajungi.
Bem vin şi ne uităm în sus la ceruri,
din trupul pâinii ca din Rai muşcăm,
şi ce frumos ne-am îmbrăcat, ai zice
că ne-am gătit să ne înmormântăm.



















