- Blanca, știi că din iubire
făr’ de lege te-ai născut;
am jurat de la-nceput
pe Hristos să-l iei de mire!
Îmbrăcîndu-te-n veșmântu-i,
lepădând viața lumii,
vei spăși greșala mumii
și de-o crimă tu mă mântui.
- Traiul lumii, dragă tată,
cine vor, aceia lese-l,
dară sufletul mi-e vesel,
tinerețea luminată;
Danțul, muzica, pădurea,
pe acestea le-ndrăgii,
nu chiliile pustii
unde plângi, gândind aiurea!
- Știu mai bine ce-ți priește,
cum am spus, așa rămâne;
pentru drumul cel de mâne
de cu azi te pregătește!
Mâna Ea la ochi și-o ține,
toate mințile-și adună,
să ia lumea-n cap, nebună,
parc-atâta-i mai rămâne.
Calu-i alb, un bun tovarăș,
înșeuat așteapt-afară,
ea picioru-l pune-n scară
și la codru pleacă iarăși.
Sara vine din ariniști,
cu miroase o îmbată,
cerul stelele-și arată,
solii dulci ai lungii liniști.
Dar prin codri ea pătrunde
lângă teiul vechi și sfânt,
ce cu flori pân-în pământ
un izvor vrăjit ascunde.
Îngânat de glas de ape
cânt-un corn cu-nduioșare
tot mai tare și mai tare,
mai aproape, mai aproape;
Iar izvorul, prins de vrajă,
răsărea, sunând din valuri -
sus în codri de pe dealuri
luna blândă ține strajă. -
Ca din farmec Ea tresare,
și privind uimită-n lături,
vede-un tânăr chiar alături,
pe-un cal negru e călare...
Oare ochii ei o mint,
sau aievea-i, adevăru-i?
Flori de tei el are-n păru-i
și la șold un corn de-argint.
Ea privi atunci în jos,
trece mâna pe la tâmple,
iară inima-i se împle
de un farmec dureros.
El se da tot mai aproape
și cerșea copilărește;
al ei suflet se răpește
de închide-a ei pleoape.
Cu o mână îl respinge,
dar se simte prinsă-n brațe,
de-o durere, de-o dulceață
pieptul, inima-i se strânge.
Ar striga... și nu se-ndură,
capu-i cade pe-a lui umăr,
sărutări fără de număr
el îi soarbe de pe gură;
O desmiardă ș-o întreabă,
iar ea fața și-o ascunde,
și așa de-ncet răspunde
cu o voce dulce, slabă.
Tot alături călăresc,
nu au grija nimănuia,
și de dragi unul altuia
ei din ochi se prăpădesc;
Se tot duc, se duc mereu,
trec în umbră, pier în vale,
iară cornul plin de jale
sună dulce, sună greu.
Blându-i sunet se împarte
peste văi împrăștiet,
mai încet, tot mai încet,
mai departe... mai departe...
Sus în brazii de pe dealuri
luna-n urmă ține strajă,
iar izvorul, prins de vrajă,
răsărea sunând din valuri.
